Cum ar putea făptura şi patima trupească să dea sufletului linişte desăvârşită şi statornică mângâiere, dacă nu însuşi Ziditorul făpturii va linişti sufletul, va mângâia cu mângâierea Sa, va dărui desfătarea veşnică şi pururi fiitoare?! Precum nuiaua nu creşte şi nu înfloreşte fără de rădăcină, tot astfel, nici sufletul nu poate avea mângâiere desăvârşită, decât doar în harul Domnului şi întru Preasfântul şi Mângâietorul Său Duh - acolo unde este rădăcina fiinţei lui. Adeseori, sufletul, în vreme de necaz şi întristare, dorind să se mângâie, se întoarce către desfătarea pământească şi se alipeşte de ea, căutând întru aceasta pace şi mângâiere. Dar puţin desfătându-se necuvântător întru aceasta, dobândeşte apoi mare îndurerare şi necaz. Căci făptura nu poate da sufletului mângâierea adevărată, afară de mângâiere mincinoasă, înşelătoare, de puţină vreme, amestecată cu necaz şi mâhnire. Când omul, chiar de va fi trăit mulţi ani în desfătări trupeşti, ajungând la sfârşitul vieţii, socoteşte că nici nu a avut parte de toate acestea - i se pare că toate au fost visare.

(Sfântul Dimitre al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 56)