Datoria preotului este să poarte grijă pentru popor. Mai întâi să facă rugăciune din tot sufletul pentru oameni. Apoi să-i scape de la moarte şi să-şi pună în vreme de ispite sufletul său pentru turma lui Hristos. Apoi este dator preotul să ajute pe cei asupriţi, să mângâie în întristare pe cei scârbiţi, şi să nu ţină mânie. Iar de va ţine preotul mânie, în toate zilele greşeşte, pentru că sufletul celui ce ţine mânie nu aduce niciodată jertfă curată lui Dumnezeu, fiind răutate în inima lui. Deci, de nu se va împăca preotul cu aproapele şi de nu-şi va lepăda răutatea sa, să nu se apropie de altar. Adu-ţi aminte, preotule, cum a poruncit Domnul, zicând: De vei aduce darul tău la altar şi-ţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, mergi mai întâi să te împaci cu fratele tău, apoi adu-ţi darul tău. Deci, să nu treci cu vederea porunca Domnului, ca să nu fii osândit. Să nu te deprinzi cu înşelăciunea, adică pe unul să-l înalţi, iar pe altul să-l cobori. Nici să cinsteşti pe cel bogat ca să te pună să şezi mai sus; nici să treci cu vederea pe cel sărac care nu are de unde să-ţi dea darul, ci la fel deopotrivă să-i ai pe toţi. Iar clevetirile şi vorbele rele să nu le primeşti îndată şi să nu-i judeci pe oameni numai după auz; pentru că mulţi clevetesc din zavistie, cu nedreptate. Iar, dacă după multă cercetare îl vei afla pe cel ce a greşit, să nu-l mustri, nici să-l descoperi înaintea tuturor până vei afla timp potrivit; nici să te ruşinezi de cineva pentru adevăr. Preotul este dator să fie foarte blând, şi să ia aminte de turma sa şi cu multă chibzuire să se îngrijească de mântuirea tuturor. Iar de va afla pe vreun om păcătos, să nu-l alunge din biserică, ca să nu-l răpească pe el satana şi să-l tragă la sine. Că de-l va despărţi preotul fără judecată şi de-l va răpi satana, apoi nu se va depărta de la dânsul până nu-l va stăpâni de tot. De aceea nu se cade preotului să despartă de biserică sau să blesteme pe cineva. (Sfântul Ioan Gură de Aur)