Mulţi dintre noi ne împuţinăm la suflet şi ne descurajăm atunci când duhovnicul ne opreşte pentru o vreme de la Sfânta Împărtăşire. Am avut prilejul să cunosc unele persoane care, fiind oprite de la Sfintele Taine de către un preot, au alergat la altul mai milostiv, să le facă pogorământ. Această cerere nu ar fi spre vătămare, dacă persoana care s-a mărturisit s-ar cunoaşte că este nevinovată şi nu are ceva vrednic de oprire.

Dar în cazul când cineva este vinovat de păcate grele şi caută să precupeţească (adică să negoaţe) mărturisirea, atunci îşi adună prin asta osândă peste osândă. Căci nesocotind sfatul unui preot, care îţi doreşte mântuirea şi alergând la altul (care este mai nepăsător) aceasta înseamnă că faci precupeţie cu Taina cea mare a Pocăinţei.

Mai sunt unii, care nici pe cel care îi sfătuieşte nu-l ascultă şi nici pe altul nu întreabă, ci îşi dezleagă singuri canonul şi se împărtăşesc fără să aibă blagoslovenia cuvenită. Pe unii ca aceştia n-are cine să-i plângă şi îi ajunge fără zăbavă mânia lui Dumnezeu, căci ei cu bună ştiinţă se fac defăimători de cele sfinte.

Iată ce spune Cuviosul Nicodim Aghioritul (care a scris Pidalionul): „în scurt îţi zicem, că una din două se cuvine să alegi, o, frate:

1. Ori aici învaţă să primeşti vremelnic canonul pentru păcatele tale

2. Sau acolo veşnic.”

 

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, "Pentru cei cu sufletul nevoiaș... ca mine" Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 329-330)