Fără luare aminte nu faci nimic nici în treburile lumeşti, iar în cele duhovniceşti, ea e pe primul loc. Ea bagă de seamă lucrurile rele, supunându-le judecăţii lăuntrice; tot ea e straja cămării lăuntrice în care se hotărăşte ce şi cum trebuie făcut, iar apoi apără şi pe împlinitorii hotărârilor. Drept aceea, nu este de mirare că viaţa duhovnicească, în toată cuprinderea sa, se cheamă „viaţă de trezvie”, iar în scrierile Sfinţilor Părinţi vedem că cel mai mult se vorbeşte despre „trezvie” sau „luare aminte”: e vorba despre acelaşi lucru. Ca atare, ce preţios lucru este a deprinde trezvia! Primele osteneli ale celor ce încep să poarte grijă de suflet spre asta, de obicei, se şi îndreaptă: şi lucrarea lor începe să aducă a lucrare duhovnicească numai atunci când luarea aminte începe să se adune în sine, fiindcă de obicei ea este îndreptată cu totul spre cele din afară, nu spre înlăuntru. Din acea clipă, ia naştere viaţa lăuntrică, ce se pârguieşte şi se întăreşte o dată cu luarea aminte. Dar ce înseamnă luarea aminte? Înseamnă a sta cu mintea în inimă înaintea Domnului şi înaintea feţei Lui a cerceta şi a întreprinde toate cu înţelegere. Evident, lucru complicat. Luarea aminte se pârguieşte o dată cu rugăciunea; şi pe cât este întărită de aceasta, pe atât o întăreşte la rându-i.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 122)