De unde vine potopul plăcerilor şi patimilor trupeşti? De la slugărnicia sufletului, care vrea să facă plăcere trupului. Trupului, ca atare, îi este nefiresc acest potop – la dobitoace nu îl vedem. Întorcând spatele lucrurilor ce pot cu adevărat să-l mulţumească, fiindcă sunt nemărginite, la fel ca pornirile lui, unindu-se cu plăcerile trupeşti şi aşteptând să găsească în ele binele căutat, sufletul impinge tot mai departe hotarele lor fireşti ca să le aducă în potrivire cu nemărginirea pornirilor sale. Împingând tot mai departe aceste hotare, atât cantitativ, cât şi calitativ, sufletul, în nădejdea de a dobândi aici deplinătatea bunătăţilor, ajunge la nebunie deşănţată (manie) în pornirile sale de a face plăcere trupului şi tot nu află ceea ce caută, ci doar aduce neorânduială, atât în sine, cât şi în trup: în sine fiindcă trupului îi este pusă în toate o măsură firească, a cărei încălcare e stricătoare pentru el.

Degeaba se spune că asceţii îşi urăsc trupul. Ei nu fac altceva decât să-l pună în rânduiala sa şi să-i îndeplinească cerinţele cu măsură – supunând, fireşte, această măsură unor scopuri aparte. Trupul este unealta sufletului în împlinirea scopurilor petrecerii lui pământeşti. Asceţii fac şi din îndeplinirea cerinţelor trupeşti o unealtă pentru aceleaşi scopuri. De pildă, întrucât privegherea dezvoltă în suflet umilinţa mântuitoare, ei îşi scurtează somnul şi adeseori nu dorm deloc; întrucât simţurile îi răspândesc, taie prin însingurare revărsarea senzaţiilor asupra lor, şi aşa mai departe.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 29-30)