Ambiţia este dorinţa arzătoare a celui care iubeşte slava de a dobândi pentru sine glorie şi renume. Cel ambiţios vânează slavă; scopul faptelor şi acţiunilor sale este slava; o doreşte, folosind atât mijloacele permise, cât şi pe cele nepermise şi încearcă orice pentru a avea parte de slavă.

Pornirea nestăpânită spre slava îl abate de la calea împărătească a virtuţii, care conduce la slavă adevărată, împingându-l pe căi întortocheate, al căror capăt este lipsă de glorie; ajunge un linguşitor mărunt al celor puternici, un preamaritor inconştient al celor „desăvârşiţi”, o slugă ordinară şi josnică a celor aflaţi în poziţii înalte şi un servitor zelos al slugilor celor care se afla la putere. În sufletul lui nu predomina decât un singur simţământ – cel al iubirii pentru slavă deşartă; în inima să nu se afla decât o singură dorinţă – cea pentru slavă strălucitoare, iar cugetul sau nu este preocupat decât de o singură grijă – aflarea mijloacelor pentru a ajunge la mult dorită slavă. Nici un gând bun nu rămâne în sinea lui pentru multă vreme: toate se retrag în fata scopului căutat al slavei; până şi virtuţile fireşti ale celui ambiţios sunt pătate, fiind întunecate de ambiţie.

Plutarh a numit ambiţia negoţ cu virtutea, întrucât cei ambiţioşi nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slavă; înţeleg slava că pe un idol şi nu fac nimic sincer sau pe faţă, ci numai o grămadă de lucruri neînsemnate şi ipocrite.

Cei ambiţioşi n-au înţeles că slava, atunci când este vânată, fuge, dar îi urmăreşte pe cei care nu o caută; îi învăluie, îi înconjoară şi-i îmbracă în mantia ei pe cei care nu o râvnesc, proclamându-i cinstiţi şi slăviţi. Cei înţelepţi şi pricepuţi, pe tot parcursul vieţii lor, nu au iubit şi nu au căutat decât aceasta slavă [care, atunci când este vânată, fuge, dar care îi urmăreşte pe cei ce nu o caută].

(Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, Editura Sophia, 2012, p. 89)