După cum pruncul nou-născut nu poate trăi fără mama sa, care se îngrijește de el, îl dezmiardă și îl dădăcește, la fel și cel nou-născut în duh, care s-a convertit, are mare trebuință, pentru început, de o dădacă și de dădăceală, de o călăuză și de călăuzire.

Necesitatea de a avea un părinte-conducător este evidentă. Nimeni, începând să caute mântuirea, nu are voie să se apuce singur de această lucrare sau să-și lucreze mântuirea după voia sa și după cum îi taie capul, ci, de la bun început trebuie să se predea cuiva care să-l învețe tot ce trebuie. Căci, de vreme ce a pășit pe o cale cu totul nouă și necunoscută pentru el, trebuie să se folosească de o dreaptă îndrumare și să nu rămână doar la propriile presupuneri. La început, umblă ca prin ceață sau ca printr-un codru întunecos, înconjurat de capcane – așadar, să-i întindă mâna celui ce poate să-l scoată de acolo și să-l pună pe propriile lui picioare.

El este bolnav; cum te poți hotărî să te vindeci singur de cele mai subtile boli sufletești, când nici trupul nu ni-l vindecăm singuri, nici măcar medicii, darămite oamenii obișnuiți? Putem să ne deprindem, fără să le învățăm, numai cu lucrurile pentru care am fost, în mod firesc, născuți; artele și meșteșugurile trebuie să le învățăm: de pildă, învățăm să scriem, să desenăm, să cântăm și așa mai departe. Iar lucrarea mântuirii este arta artelor și știința științelor: am putea, oare, aici, să ne descurcăm fără învățător?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, pp. 42-43)