Nu se poate trăi fără duh de viaţă; oricine trăieşte este neapărat însufleţit de ceva. Duhul propriu nouă, creştinilor, e duhul lui Hristos, care şi trebuie să ne însufleţească, supunând stăpânirii sale toate celelalte şi făcându-le unelte slujitoare lui. Duhul lui Hristos stă în a face totul spre slava lui Dumnezeu şi spre propria mântuire.

Potrivnic acestui Duh este duhul lumii, la a cărui poruncă oamenii, uitând de Dumnezeu, lucrează neobosiţi, alergând după scopuri deşarte, închipuite, neajungând nicicând la ele şi neîndulcindu-se nicicând de odihna împlinirii. El se mai numeşte şi duh înşelător (1 Tim. 4, 1), care sub felurite înfăţişări frumoase îi atrage pe mulţi, luând chip de înger luminat.

De pildă, este cu neputinţă, fiind în lume, să trăieşti fără să agoniseşti; dar cine se dedă lăcomiei de avuţii, uitând de Dumnezeu şi de legea Lui sfântă, acela este însufleţit de duh rău. Nu poţi să n-ai şi clipe plăcute în viaţă, altfel viaţa nu e viaţă; dar cine îşi pune drept scop să aibă doar plăceri şi mângâieri, acela aleargă după năluci. Toate acestea sunt duhuri nedrepte, dintre care fiecare se împarte în numeroase mlădiţe şi feluri pe care nici nu este cu putinţă a le număra. Ele au în comun un sigur lucru: faptul că îl depărtează pe om de Dumnezeu şi, cufundându-l în uitarea de Dumnezeu, îi sting râvna pentru mântuire.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Ed. Sophia, 2007, pp.140-141)