Fiecare păcat, în esenţa lui, este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Toate ofensele, toate păcatele pământului se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, să se ridice la Dumnezeu. El le primeşte pe toate şi le ţine pe toate. Cine le poate smulge oare de acolo? Cine le poate nimici în afară de El?

Când îţi ofensezi prietenul, el primeşte ofensa şi o duce cu sine. Pentru această ofensă tu poţi să posteşti o sută de ani şi să te cureţi şi să te căieşti şi să te întăreşti în toate virtuţile, nemaiofensând pe nimeni. Dar toate acestea pot fi zadarnice, dacă prietenul tău nu va binevoi să slăbească şi să nimicească ofensa. Tu singur nu poţi, nici prin întreaga veşnicie, să te mântuieşti de acel păcat, deoarece aceasta nu mai este în puterea ta, ci în puterea prietenului tău. Iar postul tău şi curăţirea şi căinţa şi virtuţile pot numai să îndemne pe prietenul tău să slăbească păcatul tău, să-l îndepărteze şi să-l nimicească.

Însă tu nu ai nicio putere asupra păcatului săvârşit. În aceasta constă groaza nemărginită a păcatului. Căci păcatul săvârşit este liber în raport cu tine, pe când tu nu eşti liber în raport cu el.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, traducere de Pr. Teofil Petrescu, Editura Sophia, București, 2006, pp. 156-157)