Cu toţii simţim din când în când mustrări de conştiinţă. Asta se întâmplă şi atunci când am necăjit, sau am osândit, sau am smintim pe cineva, sau când ne-a scăpat vreo vorbă de prisos. Se întâmplă şi când trebuia să spunem ceva cu bărbăţie, dar nu am spus din teama de neplăceri sau, dimpotrivă, când trebuia să tăcem, dar din aprindere nu ne-am ţinut gura. Glasul conştiinţei, luminat şi întărit de lumina raţiunii, este judecătorul nostru dintâi şi de temelie – şi vai de cel care nu ia aminte la îndemnurile raţiunii şi la mustrările conştiinţei, înăbuşindu-le, luându-le dreptul de a se face auzite. Un asemenea om se preschimbă mai devreme sau mai târziu într-o fiinţă lipsită de conştiinţă, împietrită şi necinstită. Şi, deşi conştiinţa tot licăreşte în el, deja nu-l mai călăuzeşte – iar asta se întâmplă până când un trăsnet din cer,  vreun necaz, vreo nenorocire îl întoarce la viaţa conştient-raţională, la viaţa îndrumată de conştiinţă.

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 32)