- Părinte, simt judecata, logica şi dreptatea lumească pe care le am, ca pe nişte piedici în sporirea duhovnicească.

- Într-adevăr, ele sunt piedici în sporirea duhovnicească, pentru că alungă Harul lui Dumnezeu. După aceea omul rămâne fără ajutorul dumnezeiesc şi cade spărgându-şi capul. Judecata şi dreptatea omenească sunt de obicei nedrepte. Pe când dreptatea lui Dumnezeu este dragoste, îndelungă-răbdare, îngăduinţă. Microbul bolii tale duhovniceşti este că examinezi lucrurile cu logica omenească. Iar medicamentul cel mai eficace este gândul cel bun. Atunci când omul gândeşte de-a dreapta, adică are gânduri bune, i se măreşte capacitatea inimii. Dar fiindcă tu foloseşti mult logica, trebuie să iei aminte bine la gândurile tale, pentru că şi concluziile pe care le tragi cu logica sunt omeneşti, iar nu duhovniceşti sau sfinţite. (...)

- Părinte, care este pricina pentru care cineva judecă oameni, lucruri şi situaţii, şi cu rapiditate încă?

- Unul ca acesta se mişcă numai cu logica, îi lucrează numai creierul şi de aceea procedează astfel. Ar fi bine ca acestora, care au ceva minte, Dumnezeu să le-o răsucească puţin cu şurubelniţa. Cu cât se goleşte mintea, cu atât omul se umple de Har. Când spun minte, mă refer la judecata omenească, la iubirea de sine, la autoconvingere. Însă din clipa când cineva va pricepe că judecata lui nu este corectă şi va spune: „Am judecată lumească. Judecata mea nu are lumina dumnezeiască şi voi face greşeli. De aceea nu trebuie s-o folosesc”, atunci Dumnezeu îl va lumina, iar el va dobândi discernământ şi va dinstinge ceea ce este bun. (...)

Omul este o taină! Chiar dacă te-ar pune să judeci, tu să cugeţi: „Judecata pe care o fac este dumnezeiască sau plină de patimă?”. Este adică dezinteresată sau plină de interes? Să nu aveţi încredere nici în voi înşivă, nici în judecata voastră. Atunci când cineva judecă, are înlăuntrul său mult egoism. Adeseori sunt pus în situaţia să judec un subiect şi sunt nevoit s-o fac, deşi nu vreau. Şi cu toate că judec dezinteresat şi cu nepărtinire, când mă duc să fac rugăciune, nu simt acea dulceaţă pe care o simt în alte dăţi. Şi aceasta nu pentru că mă mustră conştiinţa pentru ceva, ci pentru că am judecat ca un om. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta atunci când judecata este greşită sau are în ea îndreptăţire sau criterii omeneşti. Judecata este un lucru mare. Judecata este a lui Dumnezeu. Este înfricoşător ca cineva să ia judecata lui Dumnezeu! Nu are importanţă dacă cel ce se află în poziţia să judece are dispoziţie bună. Important este ce urmări are judecata lui.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 244-247)