Oricare patimă, ca şi păcatul îndeobşte, îşi are limba sa. Această limbă nu este alcătuită din vorbe goale, ci exprimă conceptele şi principiile prin care patima îşi apără dreptul de a exista între celelalte manifestări ale vieţii, apără legitimitatea sa. Inima iubitoare de păcat primeşte întotdeauna cu convingere aceste argumente ale patimilor, în ciuda faptului că toate sunt evident lipsite de consistenţă. Tocmai aici este rădăcina orbirii păcătosului. Este vorba de o predispoziţie în folosul păcatului, este vorba şi de prejudecăţi ale inimii, de care nu eliberează nici un fel de educaţie exterioară, oricât de strălucită ar fi. Când patima ademeneşte, ispitindu-l pe cel liber de ea, ca şi când se scoală în cel robit de ea, se arată întotdeauna însoţită de suita concepţiilor mincinoase, care ascund urâţenia ei.

Pe cel care nu se fereşte, nălucile acestea îl înhaţă şi parcă îl înfăşoară în beznă şi în ceaţă. Şi merge omul în urma patimii spre pierzarea sa – nu numai liniştit, ci chiar cu o anume însufleţire, ca la un lucru drept, care îi pregăteşte slavă. Ceaţa aceasta se destramă, dar după ce faptul e consumat. Înaintea celui ce nu se lasă de prima dată pradă patimii se proţăpeşte suita ei şi îşi începe apologia. Ea îi vâră sub nas drepturile sale la atenţie, dar omul le contestă – şi dacă e bun avocat în privinţa asta o face lesne, iar patima, ruşinată, se depărtează.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 43)