Nezidit fiind Creatorul, neapărat este şi neschimbător

Cuvinte duhovnicești

Nezidit fiind Creatorul, neapărat este şi neschimbător

    • Nezidit fiind Creatorul, neapărat este şi neschimbător
      Foto: Bogdan Zamfirescu

      Foto: Bogdan Zamfirescu

Or, Nezidit fiind Creatorul, neapărat este şi neschimbător. Iar aceasta ce altceva ar putea fi decât numai Dumnezeu? Şi însăşi susţinerea întregii zidiri, alcătuirea şi ocârmuirea ei ne învaţă pe noi că este Dumnezeu Cel ce pe toate le‑a zidit, pe toate le‑a unit între ele şi pe toate le ţine laolaltă şi din veac pe toate le‑a proniat şi pururea le poartă de grijă. 

Toate fiinţele sunt fie zidite, fie nezidite[1]. Dacă sunt zidite, atunci sunt şi schimbătoare. Întrucât firea acestora îşi are începutul de la schimbare, ele sunt pururea supuse schimbării, devenind fie stricăcioase, fie schimbătoare, ca urmare a liberei lor alegeri. Dar dacă sunt nezidite, atunci, printr‑o urmare logică, sunt în mod necesar şi neschimbătoare. Căci dacă firea celor nezidite este potrivnică acestora, adică schimbării şi degradării, atunci şi modul lor de a fi, adică proprietăţile ipostatice,[2] va fi în mod necesar potrivnic unora ca acestea. Cine, aşadar, nu va fi de acord că toate făpturile sunt schimbătoare, toate câte cad sub simţurile noastre, că şi îngerii sunt supuşi schimbării şi sunt nestătători, se mişcă şi se strămută? Că cele inteligibile[3], mă refer la îngeri, la demoni şi la suflete, în funcţie de libera lor alegere, au fie înaintarea în bine, fie despărţirea de bine – unii tinsă şi încordată, ceilalţi, micşorată şi încetinită –, iar restul făpturilor sunt supuse naşterii şi stricăciunii, creşterii şi micşorării, schimbării în cantitate şi mişcării în spaţiu. Aşadar, fiind ele schimbătoare, neapărat sunt şi zidite. Şi fiind zidite, neapărat au fost zidite de către cineva, şi tot aşa până ce ajungem la ceva nezidit.

Or, Nezidit fiind Creatorul, neapărat este şi neschimbător. Iar aceasta ce altceva ar putea fi decât numai Dumnezeu? Şi însăşi susţinerea întregii zidiri, alcătuirea şi ocârmuirea ei ne învaţă pe noi că este Dumnezeu Cel ce pe toate le‑a zidit, pe toate le‑a unit între ele şi pe toate le ţine laolaltă şi din veac pe toate le‑a proniat şi pururea le poartă de grijă. Cum oare firi potrivnice, cum sunt a focului, a apei, aerului şi pământului[4] s‑ar putea întâlni şi ar rămâne neîmprăştiate, dacă nu ar exista o atotputernică putere ce pe toate le uneşte şi pe toate le ţine pururea nerisipite? Ce este oare ceea ce orânduieşte cele cereşti şi cele pământeşti, toate cele din văzduh şi din apă, sau mai bine, cele de dinaintea acestora cerul şi pământul, văzduhul şi firea focului şi a apei? Cine le‑a unit pe acestea şi cine le‑a despărţit? Ce este ceea ce le mişcă pe ele şi le imprimă o rotire neîncetată şi neîmpiedicată? Oare nu Făcătorul lor şi Cel ce a imprimat pecetea raţiunii Lui tuturor, prin Care toate sunt aduse întru fiinţă şi toate sunt aduse la o împlinire? Cine este aşadar Făcătorul acestora? Oare nu Cel ce le‑a făcut pe ele şi le‑a adus întru fiinţă? Căci nu vom atribui această putere lucrurilor create ca având‑o de la sine. Căci dacă faptul de a exista, de a se naşte ar veni de la sine, cine ar fi rânduit însuşi acest lucru? Şi dacă am admite aceasta că toate vin de la întâmplare, ce anume le ţine şi le păstrează în însăşi raţiunile şi legile întru care de la început au fost întemeiate? Aşadar, altcineva decât întâmplarea[5]. Şi acest altcineva cine este dacă nu Dumnezeu[6]?

(Sfântul Ioan Damaschin, Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului, Editura Sophia, 2007)

[1]Distincţia creat‑necreat este fundamentală în creştinism. cf. Andrew Louth. St. John Damascene. Tradition and Originality in Byzantine Theology. Oxford University Press, 2002. pp.111‑112.

[2]Se referă la modul de a fi al firii dumnezeieşti celei nezidite, una, al cărei mod de existenţă, sau mai bine zis de fiinţare este Treimea ipostasurilor. Identităţile ipostatice reprezintă modul de a fi al firii dumnezeieşti nezidite care există în cele trei ipostasuri.

[3]Idee antică, de această dată cu reminiscenţe platonice, care admitea existenţa a două lumi cea inteligibilă, a ideilor, imaterială şi imuabilă în sine, şi lumea materială, supusă devenirii, schimbării şi tuturor celorlalte categorii ale existenţei. Acest dualism de sorginte platonică se va regăsi în doctrina maniheilor cu serioase consecinţe în plan moral. Sfântul Ioan asumă această idee „creştinând‑o” prin introducerea ideii de creaţie, dar mai ales a unui Creator unic a toată făptura care a creat lumea prin Cuvântul Lui din nimic. v. Michael Frede, op.cit. p. 65.

[4]Cele cinci elemente fundamentale din care se credea la antici că au fost alcătuite toate cele existente.

[5]Idee prezentă la filosofii antici, v. Aristotel, Protrepticul, B11, Humanitas, Bucureşti, 2005: o(/sa gaìr mh/te diaì te/xnhn mhìte diaì fu/sin, mht e)c Ana/gkhj, gi/gnetai, taì pollaì tou/twn diaì tu/xhn gi/gnesqai fa/men.

[6]V. Sf. Athanasie cel Mare. Despre Întruparea Cuvântului, cap. al II‑lea.

 

Traducere și adaptare:
Sursa: