Unii monahi nu au pace şi pretextează felurite pricini: sau că ascultarea nu este bună sau că chilia este rea sau că „bătrânul” lor are un caracter ursuz. Dar ei nu înţeleg că de vină nu e nici chilia, nici „bătrânul” ci sufletul bolnav. Nimic nu e pe plac sufletului mândru, dar toate vor fi bune pentru cel smerit.

Dacă întâi-stătătorul este rău, roagă-te pentru el şi vei avea pace în sufletul tău. Dacă chilia e rea, sau dacă ascultarea nu-ţi e pe plac, sau dacă eşti istovit de boală, gândeşte în tine însuţi: „Domnul mă vede şi cunoaşte starea mea, să fie cum îi place lui Dumnezeu” şi vei avea pace. Dacă sufletul nu se predă voii lui Dumnezeu, nu-şi va găsi nicăieri pacea, chiar dacă ar păzi posturi mari şi ar stărui în rugăciune. Cine învinuieşte pe oameni pentru faptul că îi fac reproşuri, acela nu înţelege că sufletul lui e bolnav şi că nu reproşurile sunt vinovate pentru suferinţa lui. Cel căruia îi place să-şi împlinească voia sa proprie, acela nu e deloc înţelept, dar cel ascultător degrab va înainta duhovniceşte, pentru că Domnul îl iubeşte.

Cel în care este, chiar şi numai puţin, harul Duhului Sfânt, acela iubeşte orice stăpânire rânduită de Dumnezeu şi i se supune cu bucurie spre slava lui Dumnezeu. În Biserica noastră acest lucru se face cunoscut prin Duhul Sfânt, şi Sfinţii Părinţii au scris despre acest lucru.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 127)