Ca să te convingi de aceasta, ridică-ţi ochii la cer şi în­dată pe cămaşa ochilor [retină] - cea cu rol de mreajă - apare imaginea cerului. Îndată ce această imagine [izbeşte retina], informaţia este luată într-o clipită de alergătorii cei iuţi ai duhurilor, fugind împreună cu o viteză de nedescris prin ve­ne la creier unde este rădăcina tuturor venelor. Şi îndată ce [informaţia] ajunge acolo, instantaneu mintea se trezeşte şi vede cerul. Pornind de la această simţire, [mintea] socoteşte cu puterea ei cea raţională mărimea, frumuseţea, lumina şi ce­lelalte însuşiri ale cerului şi se duce cu gândul la înţelepciu­nea, meşteşugul, puterea şi frumuseţea Celui Ce le-a zidit. De aici, ea socoteşte şi spune aşa: „dacă cerul, care este făp­tură, este atât de frumos şi de luminos, cu cât mai presus de acesta este Făcătorul cerului?” Sfântul Dionisie a spus în Pentru dumnezeieştile nume: „cele cauzate preexistă în cauze în mod prisositor şi fiinţial” (Despre Numirile dumnezeieşti, cap. II, p. 142, ed. Paideia). În acest fel se ridică, atât cât îi este cu putinţă, la cunoştinţa Ziditorului, aprinzând totodată inima şi voinţa sa spre dragostea aceluiaşi Creator.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 103)