Ca să ne atragă şi să ne reţină în rugăciune, ocrotitoarea noastră mamă, Biserica ne-a rânduit să citim cu atenţie şi cu frângere a inimii diferite rugăciuni. Dar, pentru cei sporiţi în viaţa duhovnicească, Biserica are o regulă: ca de îndată ce sufletul se aprinde în rugăciune şi nu mai cere cuvinte, să întrerupă cititul şi să se roage numai cu inima. Aceasta este esenţa rugăciunii.

Când Dumnezeu vă va trimite o asemenea rugăciune, preţuiţi-o şi întrerupeţi cititul. Luaţi aminte doar că legarea limbii trebuie să vină dinăuntru, iar nu pentru a întrerupe rugăciunea, ci numai ca să vă rugaţi lui Dumnezeu cu profundă căldură adunată, căzând cu pocăinţă şi smerenie şi suspinând la gândul ticăloşiei dumneavoastră. Noi, prin rugăciunea noastră, parcă I-am face o favoare lui Dumnezeu. Dar trebuie să ajungem să o recunoaştem ca netrebnică, apoi chiar păcătoasă; apoi iarăşi la rugăciune „să ne simţim” păcătoşi şi să stăm ca la judecată. Căci întotdeauna Dumnezeu este Judecătorul nostru; dar sufletul nu înţelege prea bine acest lucru şi îşi dă curaj să i se înfăţişeze ca drept. Dumnezeu este milostiv şi ne rabdă; chiar şi aşa cum este, dar numai să vină „rugăciunea”!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, p. 13)