Cu smerite gânduri de defăimare de sine sunt pline toate rugăciunile Bisericii Ortodoxe. Monahii, însă, au o parte din zi pe care o păstrează tocmai pentru defăimarea de sine. Ei se străduie ca prin mijlocirea acesteia să se încredinţeze pe sine că sunt păcătoşi: firea căzută nu vrea să creadă acest lucru, nu vrea să-şi însuşească această cunoştinţă. Pentru toţi monahii îndeobşte, este de folos defăimarea de sine; şi pentru noii începători, şi pentru cei sporiţi, şi pentru cei închinoviaţi, și pentru sihaștri. Pentru aceştia din urmă, cea mai primejdioasă patimă, care nimiceşte toată lucrarea lor, este semeaţă cugetare; dimpotrivă, fapta bună de temelie pentru ei, pe care se zidesc şi se ţin toate celelalte, este defăimarea de sine.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 14)