Aceasta este credinţa sufletelor recunoscătoare. Trăind în această vale a durerii şi terorii, ele fac bine fără a aştepta să li se răspundă cu bine. Ele recunosc spinii acestui câmp care este lumea şi au mare grijă ca urma lăsată de ele în această lume să nu fie plină de spini. Ele păstrează tăcerea când aud remarca sarcastică: „Toţi ceilalţi sunt spini; chiar credeţi că voi puteţi fi trandafiri?”. Și, pe ascuns, aceşti oameni plâng pentru fraţii lor care se străduiesc cu încăpăţânare să-şi lase urma lor în această lume spinoasă. Un singur spin este drag inimii lor, unul singur: cel pe care a călcat piciorul delicat al Fiului lui Dumnezeu şi sub care s-au desfăcut trandafiri. Cei cu inima recunoscătoare văd aceşti trandafiri şi se lasă pătrunşi de mireasma lor ‒ vai, unica mireasmă plăcută, dătătoare de viaţă în mijlocul duhorii de putreziciune şi moarte.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa poporului lui Dumnezeu, traducere de Diana Potlog, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, pp. 26-27)