În timp ce te rogi, ostenește-te să ții mintea și atenția ta în inimă, deci în nici un alt loc! Faptul că mintea, în urma puținului timp al rugăciunii, pleacă din inimă, pierde amintirea lui Dumnezeu și ia seama la cele din jur, adică rătăcește și lâncezește, arată slăbiciunea concentrării de sine și nepăsarea subconștientă față de rugăciune. Sufletul nu prețuiește în fond valoarea rugăciunii și n-o simte ca pe o nevoie, ci ca pe o datorie. Deci se silește să scape de aceasta cât mai repede, făcând-o la repezeală. Să te rogi cu frică de Dumnezeu, fixându-ți atenția la sensurile cuvintelor. Rugăciunea lui Iisus și celelalte rugăciuni scurte nasc în inimă sentimente dumnezeiești pe care le reține atenția, ele oprindu-se la amintirea lui Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Traducere de Preot Victor Manolache, Editura Egumenița, pp. 56-57)