Duminica a treia din Postul Mare evaluează latura duhovnicească a semnificaţiilor jertfei Mântuitorului
Călătoria Postului Mare are ca destinaţie întâlnirea cu Hristos înviat, iar în această perioadă, fiecare sfârşit al săptămânii este un timp anticipativ al bucuriei împărtăşirii din Lumina nemuririi.
Fiecare dintre duminicile Postului Mare are două semnificaţii ce reies explicit pe de o parte din denumirea lor, iar pe de alta din conţinutul pericopei evanghelice specifice. În ceea ce priveşte înşiruirea duminicilor din postul Paştilor după conţinutul textelor scripturistice, ea trebuie înţeleasă ca făcând parte din programul catehetic al perioadei de început a Bisericii, ca pregătire liturgico-biblică în vederea primirii luminării de către catehumeni. De aceea se poate observa în înşiruirea lor o ascendenţă a tensiunii duhovniceşti a sufletului care se apropie de Hristos înviat, un continuu urcuş spre Ierusalim, de aici şi înţelesul de scară al postului. Dacă înainte de Duminica Sfintei Cruci Biserica ne îndeamnă la introspecţie, la concentrarea minţii asupra universului personal şi a luptei duhovniceşti, începând cu această duminică atenţia e acordată tainei suferinţei lui Hristos, patimilor şi morţii Sale. Fiecare citire scripturistică în cadrul cultului ne transpune în evenimentul istorisit, astfel încât, în noaptea Paştilor, Hristos înviat îi face pe cei prezenţi martori oculari ai unui eveniment ce s-a petrecut într-un timp care nu mai este evaluat din perspectiva succesiunilor evenimentelor istorice, ci unul care este încărcat de prezenţa lui Dumnezeu. Hristos e prezent în fiecare clipă, aşa cum e prezent întreg în fiecare părticică euharistică.
Duminica a treia din Postul Mare evaluează în mod deosebit latura duhovnicească a semnificaţiilor jertfei Mântuitorului şi rezonanţa lor în viaţa nevoitorului. Imnografia închinată Sfintei Cruci în această duminică este predominant doxologică şi anticipează Învierea Domnului mai ales prin Irmoasele Canonului, ce sunt desprinse din slujba de Paşti şi au rolul de a fortifica efortul ascetic al nevoitorului şi de a anunţa bucuria pascală ce va încununa acest efort.
Postul sau pedagogia penitenţei şi a ascezei
Postul Mare este o perioadă a răstignirii faţă de păcatele proprii şi urmarea poruncii hristice de purtare a crucii (Marcu 8, 34), însă asumarea acestui efort nu e posibilă decât dacă e pusă în legătură directă cu venerarea Crucii lui Hristos, singura mântuitoare şi generatoare de sens. Ea eficientizează celelalte cruci personale. Efortul răstignirii personale din Păresimi ne este uşurat de gândul la Crucea aducătoare de viaţă a lui Hristos. Răstignirea noastră are ca finalitate ridicarea din păcat şi îmbrăţişarea vieţii, iar acesta este motivul pentru care cinstirea Crucii este aşezată în mijlocul postului, aşa cum pomul vieţii veşnice a fost sădit în mijlocul Edenului, parcă voind să ne anunţe că drumul spre viaţă trece prin cruce.
Lemnul Crucii, asemenea pomului vieţii, poate fi pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii. Crucea împarte viaţa ostenitorului în două etape, una a nevoinţelor şi luptelor cu propriile neputinţe, ca o concentrare asupra propriei fiinţe, apoi, din a doua jumătate, prin asumarea crucii, nu ne mai aparţinem, ci suntem ai lui Hristos, încorporaţi pătimirilor Sale şi biruinţei Sale, taina suferinţei Mântuitorului devenind imbold şi mângâiere pentru nevoitori.
Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii, a calvarului, dar şi asumarea darurilor sale în experienţa pocăinţei personale este o taină a crucii (mysterium crucis) la care doar cei angajaţi în acest efort au acces.
Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist
Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm fiinţarea noastră întru libertate, în raport cu Dumnezeu şi cu lumea. Aşa cum Hristos Şi-a asumat crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul îşi împlineşte libertatea opţiunii tocmai prin asumarea suferinţelor şi chiar a morţii.
Pentru omul modern este de neînţeles cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertăţii fiinţei, precum şi a vindecării neajunsurilor maladive ale ei. Cu cât înstrăinarea faţă de ceea ce ar trebui să reprezinte „omul cel nou“ este cronicizată, cu atât leacul care are puterea tămăduirii este mai amar. Dacă Euharistia este „doctoria nemuririi“ ce are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel veşnic, Crucea este „leacul şi calea spre sănătatea fiinţei“, aşa cum mărturiseşte N. Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului şi sunt indiferenţi la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadru natural al unei existenţe hibride, în care sinele şi lumea sunt sinteza nefericită a acestei opţiuni. Astfel, omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, erijându-se în „omul de tip nou“, ce este conştient că nu trebuie să-şi refuze împlinirea nevoilor naturale - ca singură cale ce îi poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferinţă şi încordare existenţială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea incomodă a crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opţiunea specific religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul aceluiaşi crez.
Măsura suferinţei izvorâte din asumarea propriei cruci e direct proporţională cu starea păcătoasă a propriei fiinţe, iar purtarea ei devine cu atât mai uşoară, cu cât urmarea lui Hristos este mai intensă şi mai constantă. Când omul refuză răstignirea faţă de lume şi părăseşte calea către Hristos, păcatul zideşte în lăuntrul său propriul suflet, ca icoană a răului ce înrobeşte fiinţa unei lumi din care Dumnezeu este exclus. Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist şi înlocuirea cu omul cel din lăuntru, ascuns în adâncul insondabil al inimii, hrănit de harul lui Hristos în smerenia ascultării crucificate faţă de El. Doar astfel Hristos ia chip în noi, hristificând mintea şi inima noastră, vindecându-le de omenescul teluric şi moartea spirituală.
Asumarea răstignirii personale, cale de împăcare cu Dumnezeu
Taina crucii însoţeşte sinergic fiinţa umană în parcurgerea treptelor devenirii sale, conducând-o, prin curăţire, luminare şi îndumnezeire, înlocuind centrismul iubirii de sine prin deschiderea spre hristocentrismul iubirii crucificate, filantropice, dinamizând puterile psiho-somatice ale omului spre adevărata sursă a vieţii spirituale ce izvorăşte din mormântul gol al lui Hristos. Angoasa morţii iminente e înlocuită de bucuria vederii lui Hristos înviat, Ce a biruit moartea prin patima Sa, iar aceasta este o invitaţie la a accepta nu doar actul răscumpărător al lui Hristos, ci, mai ales, cel al asumării răstignirii personale, ca singură cale de împăcare plenară cu Dumnezeu.
Astfel, răstignirea personală nu are doar o dimensiune verticală, privită doar ca răspuns la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, ci îndeplineşte în iconomia ei şi o funcţie orizontală în raport cu mădularele Bisericii, ca jertfă pentru aproapele, împlinind ca act al trăirii creştine ceea ce în mod simbolic crucea evocă semantic - unirea cerului cu pământul şi împărtăşeşte omului iubirea răstignită. Jertfa pentru aproapele e actualizarea sacrificiului de pe Golgota şi imitarea vieţii lui Hristos în cotidianul preocupărilor. Renunţarea la sine şi angajarea în slujirea aproapelui ne aşază într-o stare de linişte, de odihnă a fiinţei, umplându-ne de bucurie duhovnicească ce nu e posibilă altfel decât ca renunţare totală la sine: „nu putem face totul pentru celălalt, dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste“.
Taina Bisericii este mediul în care sacrificiul de sine are valoare soteriologică, iar crucea îşi revendică calitatea de axă a lumii prin intermediul căreia a fost şi este posibilă Întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, revelarea iubirii chenotice divine şi devenirea omului ca transfigurare a lui.
