Glasul conștiinței în Taina Spovedaniei

Cuvântul ierarhului

Glasul conștiinței în Taina Spovedaniei

    • Glasul conștiinței în Taina Spovedaniei
      Glasul conștiinței în Taina Spovedaniei

      Glasul conștiinței în Taina Spovedaniei

Conștiința nu poate să dispară vreodată din sufletul omului. Ea poate fi adormită prin nepăsarea omului față de datoriile sale, poate fi întunecată printr-o viață de păcat. Avem datoria să o păstrăm curată prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin post, prin cunoașterea temeinică a învățăturii creștine.

Din cuprinsul Canonului Mare, care se citește în prima săptămână a Postului Mare și a cărui citire se repetă și în săptămâna a cincea în ziua de joi, am ales următoarele cuvinte pentru folosul nostru duhovnicesc: „Dintru aceasta m-am judecat, dintru aceasta m-am osândit eu, ticălosul, adică din cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai apăsător. Judecătorule, Mântuitorul și cunoscătorul meu, milostivește-Te și mă scapă și mă mântuiește pe mine, robul Tău”. Cugetul, care ne judecă și ne osândește, este conștiința noastră, conștiința morală care este glasul lui Dumnezeu în sufletul omului, care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Conștiința s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârșie dumnezeiască, cum stă scris în Învățătura de credință creștin-ortodoxă (pag. 340). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Expunere la Psalmul 147, 3). Conștiința nu poate să dispară vreodată din sufletul omului. Ea poate fi adormită prin nepăsarea omului față de datoriile sale, poate fi întunecată printr-o viață de păcat. Avem datoria să o păstrăm curată prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin post, prin cunoașterea temeinică a învățăturii creștine. Conștiința adormită sau întunecată de păcat se curățește, se luminează în Sfânta Taină a Spovedaniei în care ne mărturisim păcatele cu adâncă părere de rău, căință, cu credința că Dumnezeu ne iartă și cu hotărârea de a ne strădui să nu mai păcătuim.

O rușine care vine de la diavol

După moartea noastră cu trupul, la judecata particulară, ca și la cea de apoi, la sfârșitul lumii, Mântuitorul Se folosește de conștiința omului în judecarea faptelor lui cele rele, ca omul să nu poată spune că a fost judecat pe nedrept. Conștiința îl va osândi atunci pe omul păcătos și tot ea îi va da pace și liniște dacă nu se găsește în el nimic de osândit. Și nu se găsește nimic de osândit atunci când omul a încetat de a mai face păcate, atunci când va lua iertarea păcatelor în Sfânta Taină a Spovedaniei.

De ce este atât de apăsătoare mustrarea făcută de conștiință? Răspundem pe scurt: pentru că atunci vom înțelege că puteam, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu un efort moral de voință, să  ne fi împotrivit păcatului care bătea la ușa inimii noastre sub chipul gândului păcătos. Acesta, odată intrat în inima noastră, trebuia să-l alungăm și trebuia mărturisit îndată la părintele nostru duhovnicesc  pentru a lua iertarea și vindecarea ranei făcute de păcat. Mustrarea cugetului se face și atunci când ne împărtășim cu Prea Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos fără pregătirea sufletească potrivit rânduielii Bisericii noastre, adică nespovediți și neiertați de păcate în Sfânta Taină a Mărturisirii.

Mulți nu se spovedesc dintr-un sentiment de rușine că au păcătuit, stăpâniți de gândul: ce va zice părintele duhovnic când îi vom mărturisi păcatele săvârșite? Această rușine vine de la diavol, cel care ne-a îndemnat la păcat, șoptindu-ne printre altele: păcatul nu este așa de grav; greșește, păcătuiește orice om și Dumnezeu iartă. Dar după ce ai păcătuit trezește în noi rușinea.

Mult milostiv este atunci când ne mărturisim păcatele

Nu trebuie să ne fie rușine de a ne spovedi. Păcatele spovedite nu se divulgă de preotul duhovnic, potrivit canoanelor Bisericii. Apoi trebuie să mai știm că, atunci când ne mărturisim păcatele în scaunul de spovedanie, de față este prezent, nevăzut de ochiul omului, Dumnezeu, Care este pretutindeni prezent, ascultând și primind mărturisirea noastră, iertându-ne păcatele prin rostirea cuvintelor de către preotul duhovnic: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (fiică) și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale (mărturisite - n.n.), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. La auzul acestor cuvinte, suntem cuprinși sufletește de cea mai mare bucurie din viața noastră, bucuria mântuirii care ne aduce pacea și liniștea sufletească. La înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, scăpăm de mustrarea cugetului care este cel mai apăsător lucru pentru om, apăsarea, mustrarea veșnică. Dumnezeu este și drept judecător nu numai mult milostiv. Mult milostiv este atunci când ne mărturisim păcatele. Drept judecător atunci când, după moartea trupească, ne înfățișăm la judecată, judecata făcută de și prin glasul cugetului, glasul conștiinței cu care ne naștem fiecare dintre noi, oamenii.