Sfânta Cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea românilor şi mult folositoarea, determină în fiecare an, în luna octombrie, sute de mii de pelerini să-şi îndrepte paşii către cetatea Iaşului, pentru a se închina la moaştele ei. Amintim pelerinilor că cel mai vechi cult al Sfintei Parascheva în Moldova s-a impropriat în cetatea Romanului, cu aproape trei sute de ani înainte ca moaştele Sfintei Cuvioase să fie aduse la Iaşi. Roman Muşat I a construit Biserica „Sfânta Vineri“ din oraşul pe care l-a întemeiat, iar Alexandru cel Bun a transformat-o în Catedrală episcopală la începutul secolului al XV-lea. De aceea putem spune că drumurile pelerinilor către Iaşi trec prin Roman, unde aceştia sunt bineveniţi ori de câte ori se opresc pentru a vizita Catedrala arhiepiscopală, acolo unde se mai păstrează încă duhul şi cultul Cuvioasei Parascheva.

Vorbind despre pelerinaj, putem spune că el a căpătat în timp înţelesuri diferite. Într-o accepţiune iniţială, termenul provenit din latinescul peregrinus desemna pe cel care pleca din propriul ţinut pentru a trăi ca un străin într-un alt loc. Înţelesul semantic actual, acela de călător spre locurile sfinte, cu scop devoţional, e datorat în special Epistolei către Diognet, secolul al II-lea, potrivit căreia creştinul, mereu străin pe acest pământ, este într-un pelerinaj continuu spre patria celestă.

Ca fenomen universal, pelerinajul întruneşte un complex semantic ce iese din orizontul strict spiritual, religios şi revelează aspecte de interes cultural, topografic, psihologic, sociologic şi economic, aspecte ce însumează un imaginar al călătorului aflat în eternă căutare de sine.

Pelerinul are ca paradigmă pe Hristos-Pelerinul, Care străbate timpul şi Se întrupează pentru a veni în maximă apropiere de om; Cel Care la doisprezece ani se afla la Templul din Ierusalim, pentru a ne arăta că acesta este locul prezenţei lui Dumnezeu, dar şi pentru a ne face să înţelegem existenţa unui alt fel de templu - al trupului Său: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi zidi la loc“ (Ioan 2, 19), şi în acelaşi timp, perceperea trupului nostru ca templu în care locuieşte Duhul Sfânt: „Trupul vostru este templu al Duhului Sfânt“ (I Cor. 6, 19). Hristos sugerează astfel existenţa unui pelerinaj interior, spre Împărăţia lui Dumnezeu, pornind din inima omului, ca întâlnire cu Dumnezeu şi cunoaşterea propriului sine. Este motivul pentru care-L vedem călătorind discret spre Emaus, atunci când Luca şi Cleopa devin gazda prezenţei lui Hristos mistic, aceasta arătând că atunci când mergi spre Dumnezeu, El te însoţeşte pe cale. Este o împreună şi reciprocă locuire al lui Dumnezeu în noi şi a noastră în Dumnezeu, ce marchează finalitatea oricăror eforturi de depăşire a propriei condiţii.

Plecarea în pelerinaj e cea mai evidentă manifestare a dorinţei de mântuire, o decizie de a te înstrăina de lume pentru a te întâlni cu Dumnezeu; în ultimă instanţă e un exerciţiu ascetic de adunare a minţii din risipirea lucrurilor şi concentrarea întregii fiinţe întru găsirea sensului Vieţii, care este Hristos. E motivul pentru care asceţii-pelerini „s-au lepădat de lume“ şi au ales pustia regăsirii de sine, mergând pe Calea-Hristos, împreună cu Hristos. Omul este în pelerinaj permanent către Împărăţia lui Dumnezeu.

În timpul pelerinajului, Dumnezeu şi omul se caută reciproc. Când mergi spre Dumnezeu, El vine spre tine (Pilda fiului risipitor), iar întâlnirea reflectă exact înţelesul cuvintelor: „Nu mai fi căutat, de nu m-ai fi găsit“.

La viaţa în Hristos şi la întâlnirea cu El faţă către faţă accedem într-un mod plenar numai după ce am terminat de parcurs pelerinajul în această lume. Viaţa de aici se continuă dincolo de mormânt, sub o altă formă existenţială.

Iisus ne cheamă să-L urmăm asumându-ne destinul-cruce ca pelerini ai propriei noastre vieţi până în clipa în care fiecăruia dintre noi ne va spune „Scoală-te!“ şi ne va deschide uşa vieţii veşnice în Împărăţia Sa.