Preasfințitul Corneliu, Episcopul Hușilor: „Învierea din morți a Domnului, Lumina sufletelor noastre” (Scrisoare pastorală la Învierea Domnului - 2017)

 

Prin moartea Lui, Mântuitorul nostru desființeazã prãpastia ce separã pe omul cãzut de Dumnezeu, izvorul vieții, iar Legea cea veche cu tot ceremonialul, ia sfârșit. Moartea este biruitã, lacrimile suferinței și ale despãrțirii se prefac în bucuria nãdejdii vieții veșnice. În centrul credinței noastre este Crucea și Învierea, moartea și viața, suferința și bucuria.

† CORNELIU

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al străvechii Episcopii a Hușilor,

Slujitorilor Mântuitorului Iisus Hristos, din parohii și mãnãstiri, precum și tuturor ortodocșilor creștini: Har, bucurie și milã de la Biruitorul morții, iar de la noi, nezdruncinatã mãrturisire!

Hristos a înviat!

Întru târziul nopții și spre începutul zilei Domnului, așteptând tainic dupã zile de osteneli ale Postului Mare pe calea spre împãrãția veșnicã a lui Dumnezeu, ieșind vestitorul Învierii cu lumina ce inundã întunericul, ne îndeamnã pe toți: „Veniți de primiți luminã! Lumina lui Hristos, lumineazã tuturor!”. Din acest moment, totul se umple de luminã, bucurie și biruințã a Vieții, pentru cã Domnul nostru a biruit moartea, înviind din mormânt. Deodatã, teama întunericului, nesiguranței, îndoielii și a șovãielii dispar. Viața biruiește pentru totdeauna puterea morții și a întunericului. Toți ieșim din sfintele biserici și afarã, în prezența întregii lumi, ascultãm vestea cea plinã de bucurie și viațã a Sfintei Evanghelii: „Ce cãutați pe Cel viu între cei morți, nu este în mormânt, ci a înviat, așa cum a spus, mergeți și vestiți tuturor Învierea” (Luca 24, 5-7).

Aceastã Sfântã și unicã zi, a fost precedatã de cea mai cumplitã și de neimaginat dramã a suferinței, trãdãrii, pãrãsirii, uitãrii, urii, a lacrimilor, sângelui, setei și arșiței, care-I uscase gura Mântuitorului nostru, însetând dupã mântuirea noastrã. El varsã lacrimi de sânge, rugându-se înainte de Pãtimirile Sale mântuitoare, cunoaște și acceptã umilința, batjocorit, „judecat și condamnat fãrã nicio vinã” (1 Petru 1, 19), asumându-și firea noastrã prin Întrupare, merge de bunãvoie spre pãtimirea cea înfricoșãtoare: „Întristat este sufletul Meu pânã la moarte” (Matei 26, 38), gustând paharul amar al morții „fiind zdrobit prin suferințã, dându-și viața Sa pentru iertarea pãcatelor noastre” (Isaia 53, 10).

Sfântul Evanghelist Matei relateazã faptul cã atunci când pe cruce Domnul nostru moare pentru noi „iatã catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în douã, pãmântul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51-52). Prin moartea Lui, Mântuitorul nostru desființeazã prãpastia ce separã pe omul cãzut de Dumnezeu, izvorul vieții, iar Legea cea veche cu tot ceremonialul, ia sfârșit.

Moartea este biruitã, lacrimile suferinței și ale despãrțirii se prefac în bucuria nãdejdii vieții veșnice. În centrul credinței noastre este Crucea și Învierea, moartea și viața, suferința și bucuria: „Iatã, a venit prin cruce, bucurie la toatã lumea, pentru cã toate s-au umplut de luminã, cerul și pãmântul și cele de dedesupt, din moarte la viațã, de pe pãmânt la cer, Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (Cântarea a III-a din Canonul Sfintelor Paști).

Întreaga creație este prinsã în aceastã mișcare eliberatoare, de la suferințã spre bucurie, de la moarte la viațã, de la umilințã la biruințã. De aceea, Biserica noastrã vestește Învierea, în auzul întregii fãpturi, deși întuneric, toți având în mâini lumânarea purtãtoare de luminã, vestim viața, bucuria, calea, Adevãrul pe care l-am cunoscut prin biruința Mântuitorului nostru. „Eu, Luminã, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine, sã nu rãmânã în întuneric” (Ioan 12, 46), prin taina Învierii am cunoscut calea luminii și a vieții: „Iar voi sunteți popor al lui Dumnezeu ca sã vestiți în lume, bunãtãțile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunatã” (1 Petru 2, 9).

„Poporul care locuia în întuneric, a vãzut luminã mare și celor ce erau în latura și umbra morții, luminã le-a strãlucit” (Isaia 9, 1). Întunericul, piatra mormântului, durerea morții, nu a avut putere asupra lui Hristos. „De voi și umbla în mijlocul umbrei morții, nu mã voi teme de rele; cã Tu cu mine ești” (Ps.  22, 4), „cã la Tine este izvorul vieții, întru lumea Ta vom vedea luminã” (Ps. 35, 9).

Hristos Mântuitorul și-a asumat un trup „supus morții”, îl preface prin moartea Sa în trup de slavã, eliberat de legile fizice ale acestei lumi, liber de spațiu și timp, strãbate ușile încuiate, dar rãmâne real, se lasã vãzut, experimentat, atins: „Vedeți mâinile și picioarele Mele, pipãiți-Mã și vedeți cã duhul nu are carne și oase, așa cum Mã vedeți pe Mine având” (Luca 24,39). „Întâiul și cel nãscut din morți” (Colos. 1, 8), Cel Înviat se aratã mãrturisindu-se ca Stãpân al vieții și al veacului viitor fãrã sfârșit: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmã, Cel ce sunt viu. Am fost mort, și, iatã sunt viu, în vecii vecilor, am cheile morții și ale iadului” (Apoc.1, 17-18). „Mântuitorul nostru prin Înviere are toatã puterea în cer și pe pãmânt, toate prin El au fost create și toate în El sunt așezate” (Colos. 1, 17).

Iubiți frați și surori, mãrturisitori ai Învierii,

Credința noastrã vie și adevãratã, ne dã puterea așteptãrii învierii morților și începutului vieții fãrã de sfârșit. În realitatea zilnicã în care omul de astãzi este supus atacului rãului, a suferințelor incurabile, a morților nãprasnice, taina Învierii Domnului ne dã puterea biruinței pãcatului și morții. Omul nu a fost creat pentru moarte și dispariție, ci pentru viațã și nemurire. Alegerea și neascultarea lui fațã de Dumnezeu au adus în lume „plata pãcatului, care este moartea” (Rom. 6, 23). În ciuda progresului tehnic, informațional, nefericitul om contemporan încearcã prin toate mijloacele sã depãșeascã hotarul morții și al mormântului.

Succesul limitat al medicinii moderne, inducerea falsã și perversã a ideii cã omul poate și stãpânește totul, în fața dramei ultime a nefericitului om, care este necredința și separarea de Dumnezeu, moartea a devenit prezența de netãgãduit a vieții noastre. Noi venim în aceastã lume pentru a gusta paharul morții care este inevitabil, care va așeza pe fiecare la locul ce-l meritã, primindu-și rãsplata faptelor și atitudinilor sale. În fața îndoielilor, a nesiguranței, indiferenței izvorâte din necredințã, omul a ajuns obiectul experimentelor altora ce-l stãpânesc, cu multe idealuri false și perverse.

Zilnic ne confruntãm cu urmãrile cãderii din harul mântuitor al credinței și al vieții. Totul astãzi a devenit nefiresc, nerecunoștința, lipsa de compasiune, relativismul și subminarea Bisericii, care ne învațã cã Hristos a murit pe cruce pentru a distruge rãul, suferința și mai ales moartea (1 Corint. 15, 26), fac ca atitudinea generalã și comportamentalã a creștinilor ortodocși de ocazie și întâmplare, sã fie una distructivã și contraproductivã.

În aceastã stare, ne întrebãm: mai au creștinii ceva de mãrturisit lumii de astãzi? În condițiile actuale ale distrugerii, compromiterii, insultei, calomniei, urii cultivate, bazate pe minciunã împotriva Bisericii și slujitorilor ei, tensiunile între vechi și nou, astãzi și mâine, timp și ieșire din timp, indiferențã și problematizare, așteptarea Învierii și a vieții, devine programul de viațã și mãrturisire a creștinului conștient cã devine mãrturisitor al Învierii și purtãtor al luminii în întunericul acestei lumi.

Bolnav de pãcat, care este îndepãrtare și refuz conștient al lui Dumnezeu, omul, nu se poate vindeca prin puterile proprii. Niciodatã un medic chirurg nu-și va face singur operația necesarã vindecãrii proprii! De aceea, Mântuitorul acceptã, El, cel drept, sã moarã pentru noi cei rãi și nedrepți, Paștile nostru, al creștinilor ortodocși, devine trecere de la suferințã spre bucurie, de la moarte spre viațã.

„Prin Sfânta Tainã a Botezului, ne-am dezbrãcat de omul cel vechi, dimpreunã cu faptelui lui, și ne-am îmbrãcat în cel nou, care se înnoiește dupã chipul Celui ce l-a zidit prin dreaptã credințã și fapte bune mântuitoare” (Colos. 3, 9-10).

Nimeni nu se poate numi creștin ortodox fãrã a experimenta personal prezența Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat în taina credinței, unitã cu rugãciunea, participând la Sfânta Liturghie și purtând cu el pacea izvorâtã din mormântul Învierii. Dumnezeu Omul Hristos, este Cel ce vine spre noi, voiește „ca toți oamenii sã se mântuiascã și la cunoștința adevãrului sã vinã” (1 Tim. 2, 4), coboarã în iadul zilelor noastre, prezent mai mult ca niciodatã în istoria lumii, ne invitã sã-l recunoaștem și sã-L descoperim, așa cum L-au cunoscut cei doi ucenici la taina împãrtãșirii cu Trupul și Sângele Sãu: „Inima lor rece pe calea cãtre Emaus a devenit arzãtoare în fața vieții care îi însoțea pãtrunzând în taina gustãrii spre viațã și nemurire” (Luca 24, 16).

Ce sens mai are tot progresul lumii, televizorul, computerul, informația agresivã și perversã, fãrã credința în Înviere? Noaptea Învierii antreneazã și mãrturisește viața: Hristos a înviat! Pentru aceasta trãim, existãm, noi nu credem numai pe baza mãrturisirii istorice ale altora, ci avem convingerea cã El a înviat, iar împãrtãșindu-ne din El, izvorul vieții, mãrturisim viața și puterea ei.

Sãrbãtoarea aceasta mare și fãrã egal, Paștile Domnului, îl face pe fiecare creștin sã intre întru bucuria Domnului Sãu: „Cu dor am dorit sã rãmân cu voi acest Paști, mai înainte de patima mea” (Luca 22, 15).

Cel Înviat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos este aici și bate la ușa sufletelor noastre: „Iatã, Eu stau la ușã și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20). „Cel uitat, cu ochii plini de durere, pãrãsire și suferințã sã se bucure, cãci Învierea Domnului îi aduce lumina cea veșnicã și nepieritoare. Noi așteptãm un cer nou și un pãmânt nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3, 13); dacã am înviat din pãcat prin taina sfintei pocãințe care presupune înnoire și schimbare, atunci când Domnul se va arãta venind cu putere multã, „atunci și noi împreunã cu El ne vom arãta întru slavã” (Colos. 3, 14), „Dumnezeul nostru strãlucit va veni” (Ps. 49, 3), Judecãtor al celor vii, care au umblat pe calea cea strâmtã și cu chinuri, toți care au purtat crucea ca jugul „vor strãluci ca soarele“ (Matei 13,43); cãlcând cu moartea Lui, moartea noastrã, ne cheamã astãzi la curãțirea inimilor, prin trãirea tainei Învierii și a împlinirii binelui.

Nu ne temem de moarte, ci având credința în Înviere, mãrturisim lumina și ne îmbrãcãm cu veșmintele omului înviat. „De ce ne temem? Spuneți-mi! Nu auziți Cuvântul Domnului care zice: Eu sunt cu voi în toate zilele pânã la sfârșitul veacului, și de s-ar împotrivi întregul univers, eu am acest Cuvânt: Iatã, zidul meu de apãrare, ajutorul meu. Hristos a înviat, este cu mine și cu noi toți, de cine ne vom teme?” (Sfântul Ioan Gurã de Aur, Omilia înainte de exil. Patrologia Graeca, col. 1-2).

În lumina Învierii, așteptãm, potrivit fãgãduințelor Lui, cerul cel nou și pãmântul cel nou.

 

Hristos a înviat!

Cãtre El, Dumnezeul cel veșnic înviat din morți, fierbinte, mereu rugãtor și doritor de mântuirea noastrã, a tuturor!

 

† CORNELIU

EPISCOPUL HUȘILOR

De la același autor

Ultimele din categorie