Pilda slujitorului nemilostiv, consemnată doar de Sfântul Evanghelist Matei (18, 23-35), constituie răspunsul dat de Hristos lui Petru la întrebarea: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? (Matei, 18, 21). Hristos i-a răspuns: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte“ (Matei 18, 22). Cifra șapte, în concepția iudaică, exprimă desăvârșirea. Aceasta ar însemna că poți greși fratelui tău de 490 ori. Numai că, „de 70 de ori câte 7“, în calculul matematic al lui Dumnezeu, înseamnă nu de 490 ori, ci fără de număr. La Dumnezeu, iertarea este infinită. Ea nu are limite matematice.
Sfântul Evanghelist Luca spune: „De-ți va greși fratele tău, dojenește-l și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar de îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l!“ (17, 3-4).
Și pentru a exemplifica cele spuse, Mântuitorul a rostit Pilda talanților. Ea aduce în atenția ascultătorilor comportamentul unui împărat, „care a voit să se socotească cu slugile sale“ (v. 23). Ideea de bilanț financiar periodic, balanță financiară, nu ne este străină, se regăsește și astăzi în contabilitate, chiar și în cea bisericească. Și, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți (v. 24). Era cel mai mare număr folosit în calculul monetar din Orientul Apropiat. Un talant cântărea 43,620 kg de argint sau 49,077 kg de aur (exegeții moderniști susțin că un talant cântărea 34,272 kg de aur). Sfântul Evanghelist nu precizează dacă talanții erau din aur sau din argint. Însă, dacă facem un calcul matematic de bun simț, rezultă că respectivul datornic avea o datorie de aproximativ 436 t de argint sau 490 t de aur. O cantitate incredibilă și greu de suportat pentru o țară, darămite pentru o singură persoană.
La vremea bilanțului, neavând cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el și femeia și copiii și pe toate câte le avea, ca să plătească datoria (v. 25). Stăpânul, bun manager, nu putea să rămână în pierdere. El trebuia să își recupereze paguba, prin vinderea datornicului și a familiei lui, ca sclavi, după care urma confiscarea bunurilor mobile și imobile. Sclavii evrei, potrivit Legii, indiferent de suma împrumutată, după șase ani de sclavie, deveneau oameni liberi (Deuteronom 15, 12). Conștient de pedeapsa de care era pasibil, datornicul a recurs la o formă de rugăminte, însoțită de câteva gesturi liturgice: „Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot“ (v. 26). Rugămintea, spune Sfânta Evanghelie, i-a fost ascultată: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria“ (v. 27). S-a rugat convingător.
Făcând iarăși un calcul, vom constata că prin vinderea lor, stăpânul nu putea să-și recupereze paguba, ținând cont că valoarea unui sclav era între cinci sute și două mii de dinari. Așa că stăpânul a preferat să-l elibereze pe datornic și să-i șteargă datoria. Dintr-un parteneriat cu Dumnezeu, omul iese tot timpul câștigător. Numai că, paradoxal, lucrurile stau altfel în cazul parteneriatelor dintre oameni. După ce i-a fost iertată datoria, acel slujitor, ieșind de la împărat, întâlnind pe unul dintre cei care slujeau împreună cu el și care-i datora o sută de dinari, a pus mâna pe el și sugrumându-l i-a zis: „Plătește-mi cât îmi ești dator“ (v. 28). Pledoaria datornicului pentru amânarea plății: „Îngăduiește-mă și îți voi plăti“ (v. 29), n-a fost primită ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce îi va plăti datoria (v. 30). Suma datorată de acesta era infimă, în comparație cu suma care i-a fost iertată lui (un dinar cântărea doar 4,5 grame de argint) și totuși el nu a vrut să renunțe la ea. Atitudinea slujitorului care beneficiase de bunăvoința stăpânului său s-a arătat a fi revoltătoare. De aceea, comportamentul său nu a rămas fără ecou, ci a atras atenția celor din jur: „Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte și, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate“ (v. 31). Atunci, stăpânul, chemându-l, i-a zis: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine?“ (v. 32-33). În loc să fi fructificat șansa care i s-a oferit, a lucrat în așa fel încât darul milostivirii să-i fie revocat: „Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria“ (v. 34). O sentință pentru veșnicie, căci anul jubileu, ce prevedea eliberarea sclavilor, nu stipula nici o grațiere. De ce s-a mâniat stăpânul? Pentru că nu l-a iertat pe fratele său (v. 35).
Parabola are o dimensiune eshatologică. Vizează Judecata de Apoi: „Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre“ (v. 35). Stăpânul adus în discuția parabolei este Dumnezeu, iar slugile datornice suntem noi. Toți avem câte 10 mii de talanți debite la Dumnezeu. Ne naștem cu această datorie față de Dumnezeu.
Dumnezeu, prin iertarea acordată, i-a oferit datornicului posibilitatea ca, înainte de sfârșitul vieții sale, să se poată îndrepta. Numai că el, după ce a primit iertarea, s-a purtat inuman cu datornicii săi.
Dumnezeu, pe de o parte, îi iertase datoria, iar pe de alta îl lăsase liber. Sunt două măsuri după care Dumnezeu conduce lumea: prima este cea a milei, care este ascunsă în milostivirea dumnezeiască transformată în iubirea noastră față de aproapele și cea de a doua este cea a judecății. Numai atunci când iertarea ce purcede de la Dumnezeu produce disponibilitatea de a ierta, mila lui Dumnezeu garantează iertarea datoriilor noastre la Înfricoșata Judecată. Însă, cel care abuzează de darul lui Dumnezeu, asemenea slujitorului nedrept, va fi confruntat cu deplina severitate a judecății, ca și cum n-ar fi primit niciodată iertarea; în acest caz este aruncat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti datoria. Alternativă la Judecata de Apoi nu există. Dumnezeu a trecut de la mila secondată de iubire la dreptate și pedeapsă.
Parabola ne atrage atenția asupra modului cum trebuie să fie comportamentul nostru în relație cu aproapele, folosindu-ne exclusiv de milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu.