„Omorându-ne timpul” cu inutilități și lucruri derizorii, aruncăm la coș ce avem mai de preț – propria viață

Cât de întristată poate fi o ființă care a risipit timpul cu o cantitate de inutilități și lucruri derizorii! Apostolul ne atrage atenția că timpul trecut nu mai poate fi recuperat, nici măcar o secundă. Dacă reușim în viață să gândim la aceasta, atunci vom avea o altă atitudine față de viața proprie, față de datoriile pe care le avem de îndeplinit, în relație cu tot ceea ce ne înconjoară.

Pentru a realiza scopul esențial al vieții creștinului, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să răscumpărăm vremea sau timpul, pentru că „zilele rele sunt”. Mai târziu, în același context, Sfântul Grigorie de Nazianz va zice: „Nu pierdeți vremea îndumnezeirii”, adică folosiți timpul doar în perspectiva asemănării cu Dumnezeu. Dacă nu reușim aceasta în viață, am pierdut totul, „am omorât timpul care a fost un timp al îndumnezeirii, nu al pierzaniei”.

Să valorizăm fiecare moment al vieții noastre ca pe o întâlnire cu Dumnezeu

Dacă nu realizăm în chipul nostru asemănarea cu Dumnezeu, am pierdut totul, căci mișcarea noastră trebuie să fie către acest unic scop. Prin urmare, fiecare clipă trăită din timpul efemer trebuie să fie transfigurată, nu desfigurată, să fie transformată într-un timp al mântuirii.

Apostolul ne îndeamnă la a discerne esențialul de non-esențial, în această aventură terestră, pentru că zilele sunt rele, iar viața este scurtă pe pământ. În fiecare clipă trebuie să înțelegem că timpul este extrem de prețios. Unii socotesc că a reflecta asupra timpului care trece cu repeziciune înseamnă a gândi la trecutul trist sau, uneori, la un fapt pe care l-am petrecut, viața devenind angoasantă și sumbră, fără speranță. Nicidecum! Din contră, meditația asupra trecerii timpului nu poate fi despărțită de Hristos, Cel Care umple și valorizează timpul nostru, orientându-l spre veșnicie. Dictonul poetului latin Vergiliu, fugit irreparabile tempus, ca expresie a lamentației lipsite de perspectiva devenirii întru Dumnezeu a omului circumscris propriului univers, este compensat de prezența lui Dumnezeu în timpul pe care îl sacralizează și ale cărui unități de măsură sunt tot atâtea trepte care ne apropie epectatic de eternitate și, în același timp, ni-L coboară pe Hristos Cel Veșnic în ființa noastră, modelând-o după asemănarea Sa. Trecutul și viitorul sunt asimilate unui prezent continuu, nu pentru a ne transforma în niște ființe care caută să exploateze hedonistic fiecare clipă, ci pentru a valoriza fiecare moment al vieții noastre ca pe un eveniment al întâlnirii cu Dumnezeu, Care transcende timpul, dar în același timp este prezent în fiecare secundă a lui. În plan teologic se vorbește de capacitatea timpului de a se deschide veșniciei, dându-ne posibilitatea să trăim veșnicia prezentă într-o clipă. Hristos este axa timpului și în același timp adevăratul conținut al său, Care deschide timpul istoric timpului sacru, împlinindu-l și răscumpărându-l și propunându-ne o altfel de succesiune temporală, și anume cea a sărbătorilor. (...)

Să nu irosim timpul mântuirii. Timpul trecut nu mai poate fi recuperat, nici măcar o secundă

La plinirea vremii, Hristos ne-a descoperit că această scurtă viață pe pământ are pentru fiecare ființă conștientă o imensă importanță, pentru că este școala în care ne pregătim pentru eternitate. Cât de întristată poate fi o ființă care a risipit timpul cu o cantitate de inutilități și lucruri derizorii! Apostolul ne atrage atenția că timpul trecut nu mai poate fi recuperat, nici măcar o secundă. De aceea ne îndeamnă, zicând: „Fiți, dar, următori lui Dumnezeu, ca niște fii iubitori și umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi, dându-Se pe Sine pentru noi prinos și jertfă lui Dumnezeu întru miros de bună mireasmă” (Efeseni 5, 1-2). Dacă reușim în viață să gândim la aceasta, atunci vom avea o altă atitudine față de viața proprie, față de datoriile pe care le avem de îndeplinit, în relație cu tot ceea ce ne înconjoară. Vom încerca să nu risipim fără rost nici un moment al vieții, pentru că știm că de la o zi la alta vom fi trași la răspundere de faptele noastre. De aceea trebuie să avem grijă permanent să ducem o viață dreaptă, liniștită, lucrând potrivit darurilor pe care le-am primit de la Dumnezeu, responsabil și eficace, având în vedere că vom da răspuns înaintea Lui de orice faptă și de orice clipă pe care ni le-a dat spre a le trăi. Cât de frumoasă devine viața, atunci când avem mulțumirea datoriei împlinite!

Să ne amintim mereu de clipa Judecății universale, de faptul că vom da răspuns de cele pe care le-am împlinit în viața aceasta, iar acest imperativ poate să ne încurajeze să nu cădem în akedie, letargie sau nelucrare. Sfântul Vasile ne îndeamnă să avem pururea gândul la moarte, aceasta fiind cea mai mare filosofie a vieții. (...)

Astăzi, știința medicală investește enorm în descoperirea formulei prelungirii vieții sau în întârzierea procesului de îmbătrânire, ceea ce este un lucru lăudabil. Însă, dacă toate aceste eforturi sunt făcute doar din dorința de a amâna întâlnirea cu moartea și eradicarea angoaselor sfârșitului, fără a presupune și dimensiunea moral-creștină a suferinței, atunci ele nu sunt altceva decât o formă de adorare a biologicului văduvit de demnitatea teologică a ființei. (...)

Dacă lucrezi, lucrează. Dacă te rogi, roagă-te. Dacă te odihnești, odihnește-te, însă nu face nimic fără ca lucrarea ta să aibă un sens!

Fiecare trebuie să fie conștient de orice clipă a vieții – cum o consumă sau cum consideră a o petrece, pentru a nu fi risipită în van? Altfel spus: dacă lucrezi, lucrează; dacă te rogi, roagă-te; dacă te odihnești, odihnește-te; însă nu face nimic fără ca lucrarea ta să aibă un sens, o direcție pozitivă! „A omorî timpul” este o expresie teribilă, monstruoasă, ce ne aduce aminte de imaginea lui Cronos, cel care își devora propriii copii – clipele. Timpul este însăși viața. Dacă „omorâm timpul”, sau îl petrecem fără rost, inutil, ne omorâm propria viață. În societatea utilitaristă și în lumea secularizată în care ne desfășurăm activitatea fiecare dintre noi, timpul este asociat cu câștigul imediat, într-o ecuație pragmatistă de genul “time is money”, de aceea nefructificarea pecuniară a timpului este echivalentul falimentului. Acest slogan a dat naștere societăților excesiv industrializate, care au indus o mentalitate materialist-ateistă, alterând demnitatea umană și circumscriind-o biologicului. Câștigul creștinului trebuie să fie întâlnirea cu Dumnezeu, adevăratul adânc al bogăției și căutarea Împărăției și Dreptății lui Dumnezeu, apoi toate celelalte specifice traiului se vor adăuga după cuvântul Domnului (Matei 6, 33).

Astfel, cuvintele Apostolului ne îndeamnă a analiza bine viața noastră, faptele noastre, atitudinile noastre. Dacă trupul nostru va fi risipit în elementele din care a fost alcătuit, sufletul nostru rămâne veșnic. Conștienți de acest fapt esențial, trebuie să dăm sens vieții noastre, care este un tezaur inestimabil, primit în dar de la Dumnezeu. Așadar, orice facem, cum spune Apostolul, fie că mâncăm, fie că ne odihnim, lucrăm sau ne mișcăm, toate trebuie împlinite în perspectiva împodobirii sufletului nostru, care rămâne veșnic. Dacă ne lipsește acest scop, nu ne putem distinge de celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, de lucruri și ființe vii.

(fragmente din editorialul Preasfințitului Ioachim Băcăuanul, publicat în Revista „Cronica Romanului”, ianuarie 2011)

De la același autor

Ultimele din categorie