Amintirea de moarte şi de iad este foarte folositoare sufletului

Aminteşte-ţi de ultimele tale zile şi în veac nu vei păcătui.

„În oraşul X trăia un tânăr ofiţer care ducea o viaţă insipidă şi împrăştiată. Se pare că niciodată nu medita la probleme religioase, povestea părintele Varsanufie, creionând din mers figura «împrăştiatului» ofiţer. Dar iată ce s-a întâmplat. Despre aceasta ofiţerul povestea aşa: «Venind acasă, odată, nu m-am simţit prea bine. M-am culcat şi se pare că am adormit. Când mi-am venit în fire, am văzut că mă aflu într-un oraş necunoscut mie. Avea o înfăţişare tristă. Case cenuşii, imense, pe jumătate dărâmate, se desenau posomorât pe cerul galben. Străzi înguste, strâmbe, din loc în loc cu grămezi imense de gunoi şi nici un suflet de om. Măcar o fiinţă omenească! Ca şi cum oraşul ar fi fost părăsit din pricina duşmanilor. Îmi este imposibil să transmit sentimentele de întristare şi de deznădejde care mi-au cuprins sufletul. Doamne, dar unde sunt? Iată, în sfârşit, la subsolul unei case, am văzut două fiinţe omeneşti şi chiar feţe cunoscute mie. Slavă Ţie, Doamne! Dar cine sunt ei? Am început să mă gândesc şi mi-am amintit că erau doi tovarăşi din acelaşi corp de armată cu mine, morţi cu câţiva ani în urmă. Ei, de asemenea, m-au recunoscut şi m-au întrebat:

- Cum şi de ce te afli aici?

Fără să ţin seama de această întâlnire neobişnuită, m-am bucurat şi i-am rugat să-mi arate unde locuiesc. M-au dus într-o subterană umedă şi am intrat în camera unuia dintre ei.

Deodată, eu i-am spus lui:

- În timpul vieţii ţi-a plăcut frumuseţea şi eleganţa, întotdeauna aveai o locuinţă minunată, iar acum?

Nu mi-a răspuns nici un cuvânt, ci cu tristeţe nemărginită şi-a plimbat ochii pe sumbrii pereţi ai închisorii sale.

- Dar tu unde locuieşti?, m-am adresat celuilalt.

S-a ridicat şi cu un geamăt a intrat înăuntrul subteranei. Eu nu am putut să-l urmez şi am început să-l rog pe celălalt să mă scoată la aer proaspăt. Acesta mi-a arătat drumul. Cu mare greutate am reuşit să ajung în stradă, am străbătut câteva ulicioare, dar în faţa mea s-a înălţat un zid imens de piatră, nu mai puteam merge mai departe. M-am întors şi în spatele meu se înălţau, de asemenea, pereţi înalţi şi posomorâţi, iar eu mă găseam parcă într-un sac de piatră. ‘Doamne, mântuieşte-mă!’, am strigat în disperare şi m-am trezit. Când am deschis ochii, am văzut că mă aflu pe marginea unei întunecate prăpăstii şi nişte monştri se sileau să mă împingă în prăpastie. O frică teribilă mi-a cuprins toată fiinţa. ‘Doamne, ajută-mi!’, am strigat din tot sufletul şi mi-am revenit în sine. Doamne, unde am fost oare, unde mă găsesc acum? O câmpie monotonă şi posomorâtă, acoperită cu zăpadă. În depărtare se zăresc nişte munţi în formă de conuri. Nici un suflet. Înaintez. În depărtare curge un râu, acoperit cu o pojghiţă de gheaţă. Pe partea cealaltă merg nişte oameni ce merg într-un şir compact şi repetă: ‘O, ce durere!, O, ce durere!’. Mă hotărăsc să trec râul. Gheaţa plesneşte şi se rupe şi din râu se ridică monştri, care vor să mă înhaţe. În sfârşit ajung pe partea cealaltă. Drumul merge în munţi. Este frig, iar sufletul este stăpânit de o tristeţe nesfârşită. Dar iată, în depărtare se zăreşte un focuşor, este înălţat ceva ca un cort şi înăuntru oameni. Slavă Domnului, nu sunt singur. Mă apropii de cort. Văd că oamenii din cort sunt cei mai înrăiţi duşmani ai mei. ‘Ei, ne-ai căzut în mână, porumbelule, nu mai ieşi tu viu de aici!’, şi cu o bucurie răutăcioasă s-au aruncat asupra mea. Doamne, mântuieşte-mă şi mă miluieşte!’, am strigat eu şi am deschis ochii.

Ce este aceasta? Stau într-un mormânt, în jurul meu este mult popor, se slujeşte panihida... Văd un preot bătrân. El s-a distins printr-o înaltă viaţă duhovnicească şi avea darul înainte-vederii. S-a apropiat repejor de mine şi mi-a spus: ‘Ştiţi că aţi fost cu sufletul în iad? Nu povestiţi nimic acum, liniştiţi-vă!,».

De atunci tânărul ofiţer s-a schimbat brusc. A lăsat regimentul şi şi-a ales o altă viaţă. A început să meargă în fiecare zi la biserică şi se împărtăşea des cu Sfintele Taine. Vederea iadului a lăsat în el o impresie neştearsă. Amintirea de moarte şi de iad este foarte folositoare sufletului «Aminteşte-ţi de ultimele tale zile şi în veac nu vei păcătui». Şi amintirea dulceţilor raiului poate să-l ferească pe om de la cădere.

(Starețul Varsanufie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 176-177)

De la același autor

Ultimele din categorie