M-a intrebat odată cineva: „Ceea ce cântăm în Postul Mare, adică: Adaugă lor rele, Doamne, celor măriți ai pământului (Is.26,15), de ce o spunem, căci este blestem?”. „Atunci când năvălesc barbarii - i-am spus - și merg să distrugă fără vreo pricină un popor, iar acel popor se roagă ca să-i ajungă cele rele, adică să li se strice căruțele, iar caii lor să pățească ceva, ca să fie împiedicați, e bine sau rău aceasta? Aceasta înseamnă să le vină piedici. Nu înseamnă ca sunt blestemați”.

- Parinte, când prinde blestemul?

- Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea. Dacă, de pildă, o oarecare femeie își bate joc de alta ce este mâhnită sau îi face vreun rău, iar cea mâhnită o blesteamă, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adică atunci când fac rău cuiva, și acela mă blesteamă, se prind blestemele lui. Îngăduie Dumnezeu și se prind, precum de pildă îngăduie ca unul să omoare pe altcineva. Când însă nu există nedreptate, atunci blestemul se întoarce la cel ce l-a rostit.

- Și cum se slobozește cineva de blestem?

- Prin pocăință și spovedanie.

 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 101-102)