Dacă boală și suferinţa pot şi trebuie să fie depăşite duhovniceşte şi transfigurate în Hristos, şi dacă ele pot constitui o cale ascetică în stare să conducă pe culmi spirituale, totuşi ele nu trebuie nici dorite, nici căutate, căci ele îi răpesc omului multe puteri care se pierd în zadar în luptele trupului. Ar fi, de departe, de preferat ca energia care se epuizează astfel să fie folosită la împlinirea poruncilor şi la preamărirea lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât pentru această lucrare sfântă omul nu are niciodată destule forţe, şi toate cele de care poate dispune cât este sănătos sunt destul de slabe în comparaţie cu cele care ar fi necesare la slujirea slavei nemărginite a Dumnezeului Celui întreit Sfânt.

Dacă, dintr-un punct de vedere, bolile favorizează viaţa duhovnicească, dintr-un alt punct de vedere, ele îi sunt o piedică, aşa cum subliniază Sf. Nichita Stithatul: „Dar pe cât sunt bolile de fofositoare celor începători, pe atât de vătămătoare sunt celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor [...]. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele demnezeieşti, le îngroaşă, prin dureri şi greutăţi, partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”.

(Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere de Vasile Mihoc, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, pp. 89-90)