Bucuria trebuie să se instaleze și să devină o stare permanentă în inima omului

Cuvinte duhovnicești

Bucuria trebuie să se instaleze și să devină o stare permanentă în inima omului

    • Bucuria trebuie să se instaleze și să devină o stare permanentă în inima omului
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Rezultatul întristării este deprimarea care se naște în suflet. Deprimare înseamnă stoarcere. În realitate când cineva vede un om amărât, va vedea că nu are nici o vlagă în sufletul lui, în inima lui, în mintea și cugetul lui, în gândire. Este un om veștejit, sleit, lovit. Bucuria însă dizolvă, nimicește întristarea. De aceea devine „mulțumirea în nenorociri”.

Să continuăm acum cu Sfântul Cuvios Nil Ascetul. Cuviosul Nil este un Părinte al Bisericii, un om duhovnicesc cu cele ami înalte trăiri ale vieții duhovnicești. Lucrările lui uimitoare călăuzesc pururea la cea mai adâncă cunoștință a adevăratului Dumnezeu. Ne spune printre altele : „Bucuria, nimicirea întristării, mulțumirea în nenorociri, vederea în rugăciuni, buna dispoziție în trude, podoaba călugăriei[1], refugiul în nădejde, hrana celor ce se nevoiesc, îndemnul celor ce plâng, întreținerea dragostei, însoțitoarea îndelungii răbdări”[2]. Ce frumoase fraze ! Mici dar pline de înțeles, fiindcă fiecare cuvânt nu iese din mintea lui, ci din experiența lui.

Puțin mai sus ne spunea că inima noastră trebuie să aibă o lege scrisă în ea, fără de care nu putem trăi. Care este aceasta ? Nu cumva dragostea lui Dumnezeu ? Nu cumva credința în Dumnezeu ? Nu cumva firea cea întreitipostatică ? Nu cumva doimea firilor lui Hristos ? Nimic din toate acestea. „Să fie lege … bucuria păcii”[3]. Bucuria trebuie să se instaleze și să devină o stare permanentă în inima omului.

Acum ne explică ce creează bucuria în viața duhovnicească. „Bucuria, nimicirea întristării”. Întristarea este un cuțit care vine pe neașteptate și lovește trupul, și mai ales sufletul omului. Dar mai cu seamă este ceva care iese din răutatea oamenilor, din păcat, din duhoare, din opoziția față de ceilalți. Cuvântul întristare (λύπη) este înrudit cu cel de vătămare[4] (λύμη), care înseamnă rană, ceva care picură puroi. Prin urmare, întristarea este o stare care picură puroi. În primul rând, este provocată de săgețile care sunt aruncate din răutatea oamenilor sau din răutățile propriului nostru suflet. Întristarea aici nu este ceea ce spunem de obicei, sunt supărat. Când spunem sunt supărat, înțelegem în sensul obișnuit, trăiesc  amintirile propriilor mele păcate, propriul meu egoism, propria mea izolare de Dumnezeu. Dar când Părinții vorbesc despre întristare, ei înțeleg ceva diferit.

Bucuria, așadar, este „nimicirea întristării”. Prin urmare când ne lovesc săgețile păcatului, ale patimilor rele, ale cugetelor pătimașe sau săgețile oamenilor răi sau oricare altele, când apare duhoarea vieții noastre de dinainte, când eșecul vieții noastre vine să ne lovească, atunci bucuria este nimicirea întristării. Bucuria este ca un scut de care se lovesc săgețile și pleacă fără să pățești nimic. Toți aceia și toate acelea care vin să ne întristeze sufletul se nimicesc, pier. Rezultatul întristării este deprimarea care se naște în suflet. Deprimare înseamnă stoarcere. În realitate când cineva vede un om amărât, va vedea că nu are nici o vlagă în sufletul lui, în inima lui, în mintea și cugetul lui, în gândire. Este un om veștejit, sleit, lovit. Bucuria însă dizolvă, nimicește întristarea. De aceea devine „mulțumirea în nenorociri”.

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos Atena, 2005)

[1]Gr. ἀποταγῆς, renunțare, lepădare, astfel era numită în primele secole călugăria, termenul ca atare desemnând renunțarea la lume.

[2]Către Monahul Evloghie, Despre răutățile opuse virtuților, 3, PG 79, 1144A.

[3]Idem. Cuvânt parenetic, 6, PG 79, 1101B.

[4]În termeni medicali, λύμη este orice vătămare produsă de boală, infestare. 

Citește despre: