I-am cerut odată să ne explice stihul "Mai întâi mergi şi te împacă cu cei ce te-au mâhnit" din stihurile de la începutul rugăciunilor Sfintei Împărtăşanii, care, logic, se pare că cer împăcarea cu cei ce noi i-am mâhnit şi nu cu cei ce ne-au mâhnit pe noi. El însă voind să ne înveţe foloasele din punerea în lucrare a stihului de mai sus, ne-a povestit întâmplarea de mai sus:
- Odată liturghiseam la Sfinţii Trei Ierarhi şi printre cei din biserică era şi cutare (teolog, fiu al său duhovnicesc şi cântăreţ desăvârşit). Cum era firesc s-a urcat la strană şi împreună cu el şi cântăreţii permanenţi ai bisericii, nişte bătrânei evlavioşi şi neiubitori de argint, care, deşi nu ştiau să cânte prea bine, totuşi nu i-au dat aproape nimic să cânte. Eu, fiind în altar, m-am tulburat de purtarea lor. Am ajuns până la chinonic. Cum să mă împărtăşesc tulburat? Ca să pun în practică deci, pe: "Mergi şi te împacă cu cei ce te-au mâhnit" şi ca să mustru indirect pe cântăreţii bisericii, am chemat în altar pe protopsalt, înainte de a mă împărtăşi, şi i-am cerut iertare pentru tulburarea şi neliniştea ce am simţit-o din pricina "nemilostivirii" lui.
Aşadar, deci, şi eu m-am împărtăşit fără tulburare şi el şi-a cunoscut greşeala sa şi şi-a cerut, la rândul său, iertare.

(Pr. Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 30)