Nu putem culege scuze nici dintre cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: ţarinile, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu-s, când răsună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului) decât chichiţe legaliste şi pretexte procedurale. De aceea şi îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu şi, cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui, de-a dreptul caraghios.

Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Orice neascultare este vinovăţie: şi orice neîmplimre a poruncii ori solicitării de acelaşi calificativ se învredniceşte, fie ea însoţită de argumentele cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absenţă motivată considerent de neîntocmire a unui proces-verbal de carenţă, legitimă apărare, scuză legală. Bogăţia (parabola tânărului bogat: Matei 16, 16 şi urm.), ogoarele, dobitoacele, căsătoria, până şi pietatea filială se şterg la ivirea Domnului.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 41-42)