Diavolul se străduieşte în diferite chipuri să-i tulbure pe cei ce se roagă. Bătrânul Daniel din Katounakia se adresa astfel călugăriţelor sale: „Când o soră aprofundată în rugăciune este cuprinsă de durere şi-i vin lacrimi din belşug, să fie foarte atentă ca să nu-i dea dracul slavei deşarte gândul că ea practică virtutea, ci să o roage pe Împărăteasa, Maică a lui Dumnezeu, să-i dea smerenia cunoaşterii de sine. Căci durerea este datoria celor ce se pocăiesc. Dacă în timpul rugăciunii simte un parfum sau vede o lumină sau un înger, să nu cumva să fie atrasă de asemenea contemplaţii!”

Bătrânul Iosif zicea: „Când mintea primeşte Rugăciunea lui Iisus şi când omul simte bucuria, Rugăciunea se zice neîncetat în el, fără ca el să se sforţeze. Când mănâncă sau se plimbă, când doarme sau este treaz, Rugăciunea răsună în el şi el simte pace şi bucurie”. Bătrânul adăuga: „Cât durează Rugăciunea, raiul este în suflet. Şi dacă omul se află în «deşert», binefacerile Rugăciunii lui Iisus nu se mai pot socoti!”

Despre experienţa mistică a vieţii din Rai. Şi dacă vă străduiţi mult, Domnul o să v-o dea. Rugăciunea îl ridică pe om până la contemplarea dumnezeiască. Mihail, Bătrânul meu, era tot lumină când se ruga. Şi, în această stare, nu se ruga cu cuvintele, ci cu mintea. Cuvintele sunt surcelele pe care le folosim până se aprinde focul. Când focul rugăciunii este aprins, adică atunci când vine căldura şi durerea inimii, omul nu mai poate vorbi. Îl simte şi Îl aude pe Dumnezeu în el. Atunci vin lacrimile. Omul atinge o măsură duhovnicească, acea a Rugăciunii inimii, a doririi duhovniceşti şi a inefabilelor gemete”.

(Înaltpreasfințitul Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 101-103)