Cea mai importantă activitate

Cuvinte duhovnicești

Cea mai importantă activitate

    • Cea mai importantă activitate
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Nu este dragoste mai mare decât aceasta: ne lăsăm în mâinile sfinte ale Ziditorului nostru şi, prin aceasta, intrăm în plinătatea vieţii dumnezeieşti.

Rugăciunea este mai preţioasă decât orice altă activitate, fie ea în domeniul social sau politic, fie în sfera ştiinţei şi a artelor. Pentru cel care ştie aceasta din experienţă îi este uşor să-şi jertfească bunăstarea sa materială spre a afla prilejul de a vorbi cu Dumnezeu. Este un privilegiu deosebit a avea posibilitatea de a zăbovi cu mintea asupra a ceea ce nu trece, asupra a ceea ce este mai înalt şi merge mai departe decât toate realizările cele mai remarcabile ale ştiinţei, ale filozofiei sau ale slujirii sociale. La început, lupta pentru libertatea spirituală poate părea din cale afară de grea şi de riscantă; dar toate greutăţile se uşurează când rugăciunea cuprinde sufletul cu totul.

Rugăciunea unei pocăinţe adânci poate duce la starea în care omul face experienţa libertăţii în Duhul Adevărului: şi Adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 32). Această sfântă libertate este, din nefericire, necunoscută de majoritatea oamenilor.

Primul semn al eliberării este absenţa dorinţei de a domina în orice împrejurare. Măsura următoare constă în a se elibera lăuntric de puterea altora asupra sa şi aceasta nu din dispreţ pentru autorităţile stabilite de Dumnezeu spre a administra viaţa din afară a popoarelor, ci din pricina fricii de Dumnezeu, care nu ne îngăduie să călcăm porunca dragostei de aproapele. Dumnezeu Cel fără de început ni S-a descoperit în neînţeleasa Sa smerenie. Ziditor a tot ceea ce există, El nu ni Se impune (cu sila - n. tr.). Asupra Lui, este adevărat, nimeni nu stăpâneşte, cu atât mai mult cu cât omul, fiind chipul Acestui Dumnezeu smerit şi liber, ar fi normal pentru noi să ne străduim să-I fim asemenea în modul Său de a fi: de a ne abţine să dominăm pe altul şi noi înşine de a fi constanţi în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi (Galateni 5,1; I Corinteni 15,23-28).

Prin venirea Sa în sufletul omului care se roagă, Lumina dumnezeiască îl sustrage de la înrobirea patimilor şi îl introduce în sfera radioasă a libertăţii dumnezeieşti, plină de dragoste şi excluzând orice tendinţă de despotism, care este opusul dragostei. Acolo unde nu se află nici libertate şi nici dragoste, totul este lipsit de sens.

(Arhimandrit Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, Iași 1997, pp. 203-204)