Cum a dobândit Sfântul Maxim Kavsokalivitul darul rugăciunii inimii?

 

Sfântul Maxim a urcat în Vârful Athonului având inima curată și mintea curățită. A urcat cu nădejde vie și cu căldură în inimă. A urcat până în vârf și a udat pământul cu lacrimi fierbinți și multe. A urcat, dar nu a primit de îndată darul cel mult dorit, ci după lupte duhovnicești greu de imaginat și printr-o stăruință neclintită, despre care citim în cele ce urmează.

Sfântul Maxim Kavsokalivitul avea multă sete de a dobândi Rugăciunea inimii și o ruga mereu pe Maica Domnului să-i dăruiască acest dar al rugăciunii. Și i-a dat Dumnezeu după inima lui și i-a împlinit dorința lui. Iată cum s-a întâmplat. I s-a arătat lui Maica Domnului și aceasta i-a spus: „Maxime, urcă în Vârful Athonului, pentru a primi darul rugăciunii inimii”. Și a urcat sfântul și a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare.

A urcat, dar cum a urcat? A urcat însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, chinuindu-și trupul, a urcat desculț, cu credință fierbinte, cu smerenie multă și cu nețărmurită evlavie. A urcat având inima curată și mintea curățită. A urcat cu nădejde vie și cu căldură în inimă. A urcat până în vârf și a udat pământul cu lacrimi fierbinți și multe. A urcat, dar nu a primit de îndată darul cel mult dorit. A coborât, deci, în Biserica Maicii Domnului întristat, dar nu dezamăgit. Și iarăși a urcat, cu mai multă credință, cu mai multă evlavie, cu mai multă smerenie, cu mai multă rugăciune, cu mai multă căldură, cu mai multă foame și cu îndoită sete a sufletului și a trupului, cu mai multe lacrimi și cu hotărârea că, dacă nu se va învrednici de darul mult râvnit, să nu mai plece din Vârful Athonului, nici să nu mănânce, nici să nu bea apă și nici să nu dea ochilor săi somn, nici amorțeală pleoapelor sale, după cum scrie: „Cuvioase părinte, nu ai dat somn ochilor tăi, nici amorțeală pleoapelor tale, până când n-ai eliberat de patimi sufletul și trupul tău. Venind, dar, Hristos împreună cu Tatăl, Și-au făcut în tine sălaș”.

Acestea erau luptele cele văzute ale cuviosului. Dar luptele cele nevăzute pe care le avea cu nevăzuți demoni, cine ar putea să le povestească? Deoarece demonii, când au observat că Sfântul Maxim râvnește să primească darul rugăciunii inimii, au ridicat aproape toate cetele diavolești, pentru a-l tulbura și a-l înfricoșa pe sfânt, pentru ca din cauza fricii sfântul să fugă fără a primi rodul stăruințelor sale. Demonii se năpusteau asupra lui în număr nesfârșit, cu strigăte și zgomote asurzitoare. Și alte nenumărate semne înfricoșătoare trimiteau demonii în mintea cuviosului, pentru a-l face să fugă de frică, dar acesta a rămas neclintit, până ce a primit ceea ce râvnea.

În Vârful Athonului a coborât Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ținând în brațele sale pe Pruncul Iisus, înconjurată de nenumărați îngeri. Iar Vârful Athonului i se părea sfântului mai cuprinzător decât cerurile. Și pe bună dreptate i se părea astfel, deoarece coborâse acolo Împărăteasa Cerurilor, împreună cu Fiul ei și Dumnezeu Cel neîncăput de Ceruri. Iar sfântul, văzând cu ochii săi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a căzut la pământ și i s-a închinat de trei ori, spunând de fiecare dată: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de daruri, Marie, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Și atunci Maica Domnului a dat cuviosului, cu preacuratele sale mâini, artos sfânt, pe care luându-l cu evlavie cuviosul, l-a mâncat.

Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut nevăzută de la fața sfântului, iar acesta ‒ în timp ce mânca pâinea sfântă ‒ a simțit în inima sa fierberea și clocotirea rugăciunii. Iar din acel ceas, și când dormea și când era treaz, rugăciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima și luminându-i ochii minții, ajungând să fie luminat, astfel încât vedea cu ochii lui în întunericul nopții atât de bine, ca și când ar fi strălucit soarele în plină zi. Și de multe ori se ridica și era purtat prin aer cu trupul, ca un vultur. Iar tâlcuirea acestei istorioare ne arată că darul rugăciunii neîncetate a inimii se dă celui care urcă în Vârful Athonului. Adică primește de la Dumnezeu măsura deplinătății rugăciunii inimii acela care petrece o viețuire înaltă, neprihănită și curată. Aceasta este o viețuire chinuitoare pentru trup, dar odihnitoare și mângâietoare pentru suflet. O viețuire care înalță mintea la cer, precum este înălțat Vârful Athonului între nori.

„Roadele durerilor tale vei mânca, fericit vei fi și îți va fi bine” ‒ adică prin suferințe, prin osteneli, prin strădanii și prin celelalte nevoințe în care te pui la încercare pe tine însuți, luptând zi și noapte cu patimile tale, până când le dezrădăcinezi din inima ta, pentru a se sădi de sus, în aceeași inimă, pomul rugăciunii duhovnicești și al cugetării duhovnicești. Prin toate acestea ți se pregătește în suflet rod ceresc, rod nestricăcios, rod duhovnicesc, mai dulce decât mierea. Cine gustă din acest rod este fericit cu adevărat, deoarece nu va flămânzi în veac, trăind el în Hristos și Hristos trăind în el. Atunci va face numai voia lui Dumnezeu, care va fi și voia lui („Iubește și fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin”), va avea mintea lui Hristos („Noi, creștinii, avem mintea lui Hristos, iar mintea lui Hristos e Duhul Sfânt”, spune Sfântul Chiril din Alexandria) și va avea iubirea lui Hristos, căci Hristos trăiește în inima lui („Dacă mă iubiți, veți fi în Mine și Eu în voi”). Cine ajunge aici este realmente unit cu Hristos.

(Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Arhimandrit Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)

De la același autor

Ultimele din categorie