- Ce faci cu un bătrân care uită să iubească? Bătrâneţea este grea, gânduri negre etc. Cum poţi să îl ajuţi?

- Acum, acesta poate fi subiect pentru un simpozi­on întreg de Pastorală Catehumenală, care să se cheme Pastoraţia vârstei a patra. Da, da, râdeţi! Uitaţi-vă bine! Oamenii ajung într-o astfel de vârstă terminaţi. Peri­oada cea mai frumoasă din viaţa lor, patruzeci de ani plini, au fost sub egida acelei instituţii anterioare acestei instituţii, ştiţi?! Că leul ăsta n-a fost leu întotdeauna, a mai fost şi un nărod. Da? Deci gândiţi-vă bine că foarte mulţi dintre cei care acum ne sunt vârstnici au mâncat cu polonicul agurida comunismului şi normal că li s-au strepezit dinţii şi că îi dor când muşcă din alimente mai consistente. Nu cred că există un mod anume al Biseri­cii de a le spune celor în vârstă că îi iubeşte, altfel decât dăruindu-L pe Hristos.

Eu mai merg prin azilele de bă­trâni, merg des, şi nu spun că-mi face plăcere, că sunt aşa de tulburat de fiecare dată — mi se pare că în ele sunt tot timpul în antecamera morţii. Ne-am construit azile în România, ca morţii să nu moară la bloc, să moară morţii împreună, acolo, aşa, în conglomerate umane. Şi ce-am constatat este faptul că, exact ca la copii, un cuvânt bun şi o portocală fac mai mult decât o maşină de peşte con­gelat. Adică oamenii n-au nevoie de multe lucruri, ci au nevoie de puţine şi consistente. Singurul mod prin care pot să le spun celor în vârstă că îi iubesc este ceea ce i-am spus tatălui meu. Aici e puţina noastră iubire, dincolo e multa iubire a lui Dumnezeu. Până la urmă, Doamne iartă-mă, cine ne asigură că bătrân nu e şi ăla la pai­sprezece ani?! Ce înseamnă bătrâneţea, până la urmă? Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi... Nu putem şti.

Cea mai frumoasă formă de bătrâneţe este cea pe care ţi-o dă zâmbetul hâtru, când toţi ceilalţi aruncă cu bolovani în tine şi tu faci pavaj în faţa casei. Nu e un om bătrân cel care reuşeşte să facă un astfel de efort de voinţă?! Din nefericire, noi am echivalat bătrânul cu pensionarul, cu ramolitul fizic — şi nu o spun cu răutate şi nici dând o nuanţă peiorativă, ci pur şi simplu. Şi atunci sigur că bătrâneţea este inestetică, sigur că deranjează! Inclusiv în Biserică deranjează. Unii dintre ei miros a medicamen­tele pe care le iau. Alteori miros a lipsă de pensie... Mie, când îi aud pe studenţii noştri că fac fiţe că iau numai două milioane bursă, îmi vine să îi bat! Sunt bătrâni care trăiesc cu un milion pe lună. Nu spun că cinstit ar fi să-i sărăcim şi pe unii şi pe alţii - cinstit ar fi să le dăm şi unora şi altora mult - , dar mai ţine-ţi pliscul, tinere, că tu nu stai decât să freci pixul pe hârtie la şcoală. Ăla o murit pe la canale, el ştie pe unde, şi-o încastrat toa­tă tinereţea lui în fundamentele unei patrii măreţe, pe când tu... pixu' pe hârtie şi, când ai gătat, fugi cu tot ce a cheltuit statul român şi a băgat în creieraşul tău şi în geneza culturii tale şi vinzi ieftin pe la spălătoriile din Occident, pe la micile can-can-uri de pe acolo, pentru că foarte rar - şi credeţi-mă că am străbătut măcar o parte bună din lume - vezi români de-ai noştri pregătiţi bine aici să ajungă exact la nivelul pregătirii lor acolo. În general, sunt nişte etape care trebuie arse şi pe care le arzi cu greu. Vai de mocnitul din sufletul unora dintre ei! Ei bine, între timp, ai noştri mor singuri acasă! Că şi asta e o dramă..., drama dezlânării noastre europene - ne mor bătrânii singuri, pentru că s-au însingurat tinerii. Au mâncat pâine de zgură cu lacrimi în băutură. Dar nu de dorul împărăţiei lui Dumnezeu, ci de dorul unei fastuozităţi în plus. La fast-food-ul lumii moderne, cel mai lesne se mănâncă gogoşile. Şi, bineînţeles, Coca-Cola. Iar acasă, bătrânii nu mai au ce mânca — nu mai au dragostea din care să-şi menţină arderea internă.

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 59-61)