Dar cum să alungăm patimile din noi? Cu osebire, sunt trei feluri:

1. Episcopul Theofan ne sfătuiește să arătăm vrăjmășie și mânie față de ele. De te mânii împotriva patimii tale de cum ai simțit ivirea ei, deja ai biruit-o pe jumătate, deoarece patimile se reazemă pe mila noastră față de ele. Iată, numai mânia aceasta este îngăduită și chiar poruncită. Sfinții Părinți învață că mânia pentru aceasta a fost dată ca să ne înarmăm cu ea împotriva patimilor și mișcărilor păcătoase ale inimii și, astfel, să le izgonim. „Mâniați-vă, și nu greșiți” (Psalmul 4, 4) citim în Psaltire. „Mâniați-vă împotriva patimilor și nu veți mai greși”, ne povățuiește Episcopul Theofan, „căci de îndată ce patima este alungată de mânie, prin aceasta se taie orice prilej de păcat”.

2. Chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. Dar experiența arată că nu orice cuget pătimaș se risipește atunci când ne mâniem și îl alungăm. În dese rânduri, el rămâne și, stăruitor, cere ale sale. „Aceasta se întâmplă”, lămurește Episcopul Theofan, „deoarece în trezirea acestor cugete adeseori participă diavolii, iar ei sunt nerușinați. Oricât de mult te-ai mânia pe ei, tot vor stărui în cugetul lor. Este neîndoielnic că după mâniere trebuie să alergăm la încă un alt mijloc”. Aceasta este chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. „Doamne, ajută! Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” „Doamne, ca să ajuți mie grăbește!” (Psalmul 69, 1) Vrăjmașii, arși de numele Domnului, vor fugi. Sfântul Isihie, preot în Ierusalim, spune: „Cu numele Domnului Iisus bate-i pe potrivnici”, adică pe draci. Omul este slab, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se întărește (Filipeni 4, 13).

Deslușind ucenicilor săi cum să se lupte cu diavolul, Sfântul Ioan Colov spune: „Eu lucrez ca un om, care stă sub un copac și privește împrejur cu grijă. Omul acesta, de cum vede că se apropie de el fiare ca să-l sfâșie, de îndată se urcă în copac și fiarele, venind, dau târcoale copacului, iar apoi pleacă. Asemenea și eu, de cum zăresc fiarele cele duhovnicești că se apropie de mine prin cugetele pătimașe, de îndată îmi înalț mintea către Domnul”. Episcopul Theofan asemuiește stăpânirea sufletului omenesc de către patimi cu o desfrânată frumoasă, pe care cârmuitorul unei țări o plăcea și a luat-o de soție. Vechii ei prieteni au început să o caute și, aflându-o în casa cârmuitorului, au început să o fluiere. Dar ea, de cum a auzit fluieratul cunoscut, a alergat în încăperile dinăuntru și a venit înaintea binefăcătorului ei, cârmuitorul, unde a aflat liniște. Așa trebuie să facă și sufletul cu patimile și diavolii de care s-a lepădat. Când aceștia îl strigă, sufletul trebuie să alerge în rugăciune la Domnul, și acolo va afla pace.

3. Deasa spovedire și primire a Sfintei Împărtășanii. Acestea sunt, la rândul lor, mijloace foarte lucrătoare de luptă împotriva diavolilor și pentru biruirea patimilor. Ce este spovedirea curată a păcatelor, dacă nu rupere a legăturii cu diavolul și pornire pe o cale nouă, a virtuții! Păcatele noastre sunt agoniseală a satanei, pe care noi o adunăm în sufletele noastre și cu care ne îmbogățim. Această agoniseală se păstrează în noi ca niște comori diavolești. Cei ce îngrămădesc în sufletele lor păcate se află sub stăpânirea diavolului, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: „căci ceea ce te biruiește, aceea te și robește” (II Petru 2, 19). Diavolul poate avea, pe drept, pretenția că cei păcătoși sunt ai lui, pentru că lucrează ca robi ai săi.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 38-40)