Despre șederea în pustie de la Iisus instituită

Cuvinte duhovnicești

Despre șederea în pustie de la Iisus instituită

    • Despre șederea în pustie de la Iisus instituită
      Foto: Tudor Zaporojanu

      Foto: Tudor Zaporojanu

Ceri de la Dumnezeu să-ți împlinească poftele tale și crezi că e surd. Ceri să-ți împlinească nădejdile tale și vezi că n-o face. Ceri de la Dumnezeu să-ți întărească cele mai sfinte dintre simțirile tale și vezi că Dumnezeu stă departe. De ce? Fiindcă toate acestea sunt spațiul închis în care se închide sinele nostru.

Cine poate să trăiască în Biserică, atunci când cere ceva dintre cele [materialnice] la care ne-am referit anterior? Ceri de la Dumnezeu să-ți împlinească poftele tale și crezi că e surd. Ceri să-ți împlinească nădejdile tale și vezi că n-o face. Ceri de la Dumnezeu să-ți întărească cele mai sfinte dintre simțirile tale și vezi că Dumnezeu stă departe. De ce? Fiindcă toate acestea sunt spațiul închis în care se închide sinele nostru.

Acela totuși ne întreabă „Ce stați aici”[1]. Vrea să ne scoată din noi înșine și să ne conducă în aer liber, acolo unde mulțimile de oameni sunt aproape de Dumnezeu. Vrea ca și eu, orbul, ciungul, cel fără aripi, cel țintuit [la pământ], să mă aflu lângă El.

Și cum este cu putință ca, aflându-te aproape de icoană, să nu te închini, aproape de căldură și să nu te înfierbânți, aproape de lumină și să nu te luminezi. Cum este cu putință ca atunci când stai aproape de Dumnezeu să nu fii îndumnezeit, să nu devii și tu simplu în cele simple ale Lui și să nu te înalți la înălțimea Lui?

În Biserică ne aflăm aproape de Dumnezeu și, prin urmare, avem, după ce ieșim, o stare aproape de El. Nu spun o stare înaintea lui Dumnezeu, fiindcă ochii noștri cei peste măsură de pământești, ai trupului și ai sufletului nostru, nu Îl văd, ci numai Îl caută. În lumina tuturor candelelor aprinse din Biserică, ochii noștri Îl caută, dar nu Îl văd. Este tragedia vieții omenești. Omul tragic vede toate cele care au început și vor avea sfârșit, acelea care în realitate nu există, și nu Îl vede pe Cel ce este cu adevărat, pe Dumnezeu, Cel ce pururea este împreună cu noi, Același.

Stăm, așadar, aproape de Dumnezeu și atunci ne bucurăm de o simțire care ne încredințează că aici înlăuntrul nostru este de față Cel ce ne ajută. Nevăzut, Acela, dar Îl simți ca și cum ar zbura, ca și cum ai simți suflarea Lui. Este ajutorul tău. Este Cel ce poate să te scoată, Cel ce poate să te izbăvească, Cel ce poate să umple nesățiosul tău suflet, care pururea flămânzește. Tu ești omul cel aproape de Dumnezeu, și El este Dumnezeu, „Cel nevăzut”, ajutorul, apărătorul. Unde este totuși Dumnezeu? Cine Îl vede?

Dacă veți sta, frații mei, în biserică cu toată această tânjire să-L întâlniți, cu acest dor dumnezeiesc și ceresc, veți putea cumva să-L simțiți pe Ocrotitorul vostru. Veți vedea că în sufletul vostru va intra inițial o simțire străină, neobișnuită. Este cea dintâi apropiere a inimii, dar nu a unei inimi ce se bucură, ci a unei inimi care plânge, îndurerată, chinuită, care se tânguie. Veți simți inima voastră cea goală, stând ca un ulcior inutil înaintea Domnului, ca să se umple. Să se umple totuși de simțirea golătății ei și de un plâns care va țâșni din ochii ei și atunci va fi și strigătul ei de taină: Unde ești, Doamne? Unde ești? Dă-mi mie mila Ta! 

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena 2005)

[1]Mt. 20, 6.