În lucrarea sa „Psihiatria şi problemele vieţii duhovniceşti“, profesorul D. E. Melehov scria: „Sub influenţa păcatului, sufletul omenesc viu, fără să-şi piardă conștiinţa, trăieşte simţământul vinovăţiei, al tristeţii, al chinului şi al necesităţii de a scăpa de păcat. Omul credincios merge după ajutor la biserică, apelează la o persoană cu experienţă duhovnicească. El trăieşte durere şi su­ferinţă duhovnicească, iar câteodată poartă şi urmările fizice ale păcatului.

Prima sarcină a duhovnicului, ca şi a psihiatru­lui credincios, este aceea de a pune „diagnosticul duhovnicesc”, adică este neapărată nevoie să sta­bilească care componentă a suferinţei omului are o cauză duhovnicească nemijlocită şi se poate supune tratamentului duhovnicesc. Trebuie stabilit totodată ce anume din suferinţele lui repre­zintă manifestare a unei boli sufleteşti care îşi are cauza în tulburări ale activității cerebrale sau a întregului organism, și ca atare cere competenţă medicală...

Sau, în fine, bolnavul are tulburări psihofizice ce reprezintă urmări indirecte ale păcatelor personale sau familiale, şi atunci are nevoie de com­binarea metodelor duhovniceşti de tratament cu cele psihiatrice. În asemenea cazuri, însănătoşirea duhovnicească poate duce la însănătoşire psihiatrică şi fizică“.

(Când sufletul este bolnav, Dr. Dimitri Aleksandrovici Avdeev, Editura Sophia, București, 2005, p. 30)