Oamenii mai puţin desăvârşiţi leagă prietenii doar pe baza intereselor şi a căutărilor comune, îi unesc mai puţin adâncimile duhovniceşti. Desigur, există astfel de interese şi căutări comune şi în nevoinţa creştină. De exemplu, unii con­sideră ca nevoinţă principală şi mai folo­sitoare postul, alţii propovăduirea cu­ vântului, alţii liniştirea şi retragerea, alţii slujirea bolnavilor, şi se alipesc grupuri­lor sau duhovnicilor care recomandă o cale sau alta. Deşi aceasta pare o relaţie duhovnicească, totuşi ea este întotdeau­na unilateral orientată şi chiar dacă nu ajunge să dezbine membrii grupului, în­ totdeauna îi separă pe aceştia de restul credincioşilor.

Orice virtute nu este de­cât o parte din ceea ce trebuie îndeplinit şi deci insuficientă pentru a acoperi lucrarea lui Hristos, care este o lucrare de îndumnezeire prin dragoste. Prin urmare, chiar şi cei care se unesc în privin­ţa cultivării anumitor virtuţi, cum ar fi postul sau tăcerea, sau milostenia, de multe ori se despart, pentru că nu pun înainte de toate lucrarea dragostei şi a smereniei. Pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan Casian, dacă cei cu totul trupeşti strică prieteniile din cauza averilor şi a invidiei, cei mai duhovniceşti se pot certa din cauza înţelesurilor diferite pe care le au despre anumite versete din Scripturi. Aşadar, doar prietenia izvorâ­tă din dragostea dumnezeiască petrece neclintită de răbufnirile egoismului din noi.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 125-126)