El şi-a dat seama foarte clar că cel ce doreşte să meargă pe calea lui Hristos nu poate să o facă având vreun duh de revoltă care implică, desigur, impunerea propriei voinţe, a „opiniei” personale, cârtirea, condamnarea celorlalţi ori altă patimă de care sufletul se leagă mai mult decât de Hristos. Unitatea lui de măsură în asemenea cazuri era una simplă: orice tendinţă sau acţiune care putea da naştere vreunui duh de cârteală, de învârtoşare a inimii sau de îndreptăţire de sine care slăbea pocăinţa şi ocara de sine, este de la bun început greşită, indiferent cât de dreaptă sau raţională ar părea în ochii altora.

(Ne vorbește părintele Serafim Rose - Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, p. 64)