Durerea celuilalt prin inima noastră...

Cuvinte duhovnicești

Durerea celuilalt prin inima noastră...

    • Durerea celuilalt prin inima noastră...
      Durerea celuilalt prin inima noastră...

      Durerea celuilalt prin inima noastră...

Cultivarea noastră trece prin celălalt și așa se manifestă. Închiderea ermetică în noi înșine și indiferența față de ceilalți înseamnă de fapt opoziție la orice cultivare. Uneori, rămânem spectatori ai durerii celuilalt, simpli observatori, ba alteori chiar analiști și judecători și nevoitori cu gura, dar fără nici o implicare personală și fără nici o participare.

Mintea primește un gând și poate să îl accepte cu ușurință. Inima însă este un organ mai dificil și de obicei se opune și de aceea este atât de greu de cultivat. Numai rugăciunea fierbinte și dumnezeiescul har pot să contribuie esențial la cultivarea bună a inimii. Dar obosim cu ușurință la rugăciune. Vrem rezultate imediate și neîntârziate. Uneori obosim chiar mai înainte de a ne osteni. Suntem mai dinainte predispuși să obosim și să eșuăm. Exagerez cumva?

Pentru cultivarea inimii este nevoie neapărat de osteneală și durere. Să ne îndurerăm, ca să suferim împreună cu ceilalți și să ne ostenim, ca să câștigăm. Altfel nu se poate.  Împreună-suferința, compătimirea, bunătatea, noblețea, cedarea, răbdarea va crea în inimă un „clic”. Va începe să se dezghețe gheața și apele ei vor uda grădina noastră. Se va deschide fereastra ca să intre aerul, soarele, lumina, care sunt necesare cultivării noastre. Întunericul, singurătatea, răceala nu pot contribui la nici o cultivare.

Cultivarea noastră trece prin celălalt și așa se manifestă. Închiderea ermetică în noi înșine și indiferența față de ceilalți înseamnă de fapt opoziție la orice cultivare. Uneori, rămânem spectatori ai durerii celuilalt, simpli observatori, ba alteori chiar analiști și judecători și nevoitori cu gura, dar fără nici o implicare personală și fără nici o participare. Nu trece durerea celuilalt prin inima noastră, nu ne atinge, nu ne mișcă, nu trece în rugăciunea noastră. E de ajuns să nu suferim noi, să o ducem noi bine, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru succesul nostru fără de sfârșit. Ajunge că noi „nu suntem ca ceilalți oameni”, răpitori și desfrânați, precum acest veșnic vameș!

Ca să izbutească cultivarea inimii noastre avem nevoie de împreună-răstignirea noastră cu Hristos, adică de ridicarea crucii aproapelui și ridicarea propriei noastre cruci, pe drumul propriei noastre Golgote, din vârful căreia și noi vom iubi cu adevărat și vom ierta din inimă, ca să înviem și noi pe urmă. Altă cale nu există. Altfel nu se poate. Trebuie să simțim că ajutorarea fratelui nostru este propria noastră ajutorare, de vreme ce în Biserica noastră toți suntem una în Hristos.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

Traducere și adaptare:
Sursa: