Efect neprevăzut al promulgării Decretului 410 - amplificarea spiritualității la Mănăstirea Sihăstria

Cuvinte duhovnicești

Efect neprevăzut al promulgării Decretului 410 - amplificarea spiritualității la Mănăstirea Sihăstria

    • Efect neprevăzut al promulgării Decretului 410 - amplificarea spiritualității la Mănăstirea Sihăstria
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Ne-am strecurat printre picături; am avut niște modele în mănăstiri și, slavă lui Dumnezeu, nu s-a întrerupt viaţa monahală în lavrele noastre. Cât privește analiza Decretului în sine, ca motivaţie a aplicării lui stricte la viaţa monahală, cine știe care a fost rânduiala lui Dumnezeu....! Nu știm dacă a fost o jertfă cerută de Dumnezeu sau nu. Probabil că Dumnezeu a rânduit ca și monahismul să treacă prin acel „catharsis”, prin acea „ardere”, care să-i dea o strălucire mai mare într-o perioadă în care se cerea, poate mai mult ca oricând, mărturisirea lui Dumnezeu.

Este surprinzător și în același timp elocvent faptul că, din toată perioada de prigonire a monahismului de către comuniști, a rămas un filon de călugări, prin care avem mărturii despre acest fenomen, din perspectiva celor care au trăit personal atrocităţile despre care alţii au scris. Spre exemplu, în ceea ce mă privește, sunt unul dintre cei care a intrat în mănăstire după promulgarea Decretului 410. M-am închinoviat la Mănăstirea Sihăstria după zece ani, în 1969, unde am întâlnit călugări cu trăire înaltă, comasaţi acolo, în acord cu măsurile coercitive ale Decretului, pentru a fi internaţi toţi într-un azil de bătrâni. Prezenţa mai multor călugări trecuţi de vârsta de 50 de ani în același loc bineînţeles că a amplificat intensitatea și spiritualitatea acelei obști, deși cei care au pus în practică această măsură urmăreau contrariul.

Așa se explică faptul că Mănăstirea Sihăstria a devenit oaza de spiritualitate sau lavra cea mai importantă a monahismului românesc din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Și pentru acei bătrâni s-au găsit tot felul de tertipuri și artificii ca să-i putem ajuta. Acești stareţi înţelepţi ne primeau și pe noi, pe cei mai tineri și iată că, din mila lui Dumnezeu, mă consider un călugăr care face joncţiunea între cei care au suportat Decretul din 1959 și noua generaţie de călugări, numeroasă de altfel, slavă lui Dumnezeu, de după 1989. Ne-am strecurat printre picături; am avut niște modele în mănăstiri și, slavă lui Dumnezeu, nu s-a întrerupt viaţa monahală în lavrele noastre. Cât privește analiza Decretului în sine, ca motivaţie a aplicării lui stricte la viaţa monahală, cine știe care a fost rânduiala lui Dumnezeu....! Nu știm dacă a fost o jertfă cerută de Dumnezeu sau nu. Probabil că Dumnezeu a rânduit ca și monahismul să treacă prin acel „catharsis”, prin acea „ardere”, care să-i dea o strălucire mai mare într-o perioadă în care se cerea, poate mai mult ca oricând, mărturisirea lui Dumnezeu. În orice caz, noi avem o cruce pe care trebuie să o purtăm cu demnitate. Monahul este asemenea unui soldat care luptă în linia întâi, ca o santinelă care, înaintea tuturor, cu trezvie și dreaptă socoteală, trebuie să identifice răul și să apere mărgăritarul cel de mult preţ al lui Dumnezeu.

(Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iași, 2009, p. 19)