Fixează-ţi mintea asupra lui Dumnezeu, şi va veni clipa când vei simţi atingerea Duhului Veşnic în inima ta. Această apropiere minunată a Dumnezeului Preasfânt înalţă mintea în sferele fiinţei necreate şi străpunge mintea cu o nouă viziune a tot ceea ce există. Iubirea se revarsă ca o lumină asupra întregii creaţii. Prin inima sa fizică, omul simte această iubire care în natura sa e spirituală - metafizică.

Pentru ca să putem „cunoaşte cele prin har dăruite nouă” (I Cor 2,12) de Sus, Dumnezeu Se retrage pentru o vreme după ce ne-a cercetat. Părăsirea noastră de către Dumnezeu e un simţământ ciudat. În zilele tinereţii mele am fost pictor, şi talentul natural nu m-a părăsit. Poate că am obosit să mai pictez, poate că inspiraţia îmi lipseşte, dar ştiu că darul e aici, ca o parte intrinsecă din mine însumi.

Cu Dumnezeu lucrurile sunt diferite. Când Dumnezeu Se retrage, se face un gol înăuntrul meu şi nu pot fi sigur dacă Se va mai întoarce. A dispărut. Am rămas gol şi mort. Când a venit la mine, aveam în mine ceva ce întrecea orice închipuire. Şi dintr-o dată m-am întors înapoi la vechea mea stare care mi se părea normală şi satisfăcătoare înainte de venirea Sa. Acum ea mă îngrozeşte. Am fost adus în palatul Marelui împărat, numai pentru a fi scos afară. Când eram acolo, ştiam că eram în casa Tatălui meu; dar acum stau jalnic în afara ei.

Alternanţa acestor stări ne învaţă cum să distingem între darurile naturale şi cele care vin ca har de Sus. Rugăciunea a prilejuit prima cercetare. Şi tot prin rugăciune, dar printr-o rugăciune tot mai fierbinte, nădăjduiesc întoarcerea Lui. Şi într-adevăr, El Se întoarce. Adeseori - chiar de cele mai multe ori - El Îşi schimbă înfăţişarea venirii Sale, şi astfel, mă îmbogăţesc neîncetat printr-o altă cunoaştere pe tărâmul Duhului. Uneori sufăr, alteori mă bucur - dar cresc. Învăţ să mă comport pe acest nou tărâm.

Dintre toate nevoinţele ascetice, năzuinţa după rugăciune este cea mai anevoioasă. Mintea noastră va fi într-o curgere permanentă. Uneori rugăciunea curge ca un curent puternic; alteori inima noastră se simte uscată şi seacă. Dar răgazurile în care ne pierdem ardoarea devin tot mai scurte. În rugăciune suntem sensibili la prezenţa lui Dumnezeu care, deşi nu atingem plinătatea experienţei după care năzuim, întăreşte credinţa noastră. Ne apropiem de sfârşitul îndelungatei noastre căutări în vederea descoperirii adâncului Fiinţei - o căutare care în trecut ne-a purtat dintr-o aventură duhovnicească în alta. Acum ne apropiem de ţinta arătată nouă de Hristos, nu descurajaţi, ci inspiraţi de măreţia sarcinii puse înaintea noastră.

Dumnezeu ne invită pe fiecare din noi la ospăţul Său, dar alegerea - de a accepta sau de a refuza invitaţia - atârnă de noi. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt 22,14). Desigur, nu suntem mai viteji decât ucenicii care se temeau atunci când mergeau împreună cu Hristos spre Ierusalim, unde urma ca El să fie „dat în mâna arhiereilor şi a cărturarilor” (Mt 20,18-19) şi să fie osândit la o moarte ruşinoasă.

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea - experiență a Vieții Veșnice, Editura Deisis, 2001, p. 95-96)