Înmuierea inimii noastre

Cuvinte duhovnicești

Înmuierea inimii noastre

    • Înmuierea inimii noastre
      Înmuierea inimii noastre

      Înmuierea inimii noastre

Cum poţi, omule nemulţumitor să defaimi pe un Stăpân ca Acesta, călcându-i poruncile? Cum întinzi mâinile spre păcat? Cum înalţi ochii şi priveşti frumuseţea făpturilor şi deşertăciunea lumii?

Dacă picătura de apă care pururea pică pe piatra cea tare, destulă este spre a o găuri, cum să nu ajungă râurile atâtor daruri şi binefaceri, să pătrundă şi să înmoaie inima noastră? Dacă piatra, şi cel mai tare decât ea, fierul, în foc se topesc, cum să nu se aprindă inima noastră, înconjurată fiind de atâta foc al dragostei?

Cum poţi, omule nemulţumitor să defaimi pe un Stăpân ca acesta, călcându-i poruncile? Cum întinzi mâinile spre păcat? Cum înalţi ochii şi priveşti frumuseţea făpturilor şi deşertăciunea lumii? Asemenea şi celelalte mădulare ale tale, cum cutezi de le întrebuinţezi în slujba păcatului şi defăimării mădularelor Mântuitorului tău, care au fost chinuite şi au pătimit dureri prea mari pentru mântuirea ta?

Când acea muiere fără de ruşine, a lui Pentefri, îndemna la păcat pe Iosif cel prea frumos, el îi zicea aceste cuvinte: „Ştii că Domnul meu mi-a dat toată averea lui ca s-o stăpânesc, afară de tine cei eşti lui soţie, - şi cum pot să fac împotriva lui, astfel de fărădelege". Şi n-a zis că nu se cădea, ci că nu putea s-o facă, dându-ne nouă să înţelegem, că facerile de bine nu numai că subjugă voinţa, ci şi puterea într-un fel oarecare, leagă mădularele omului, ca să nu poată vătăma pe binefăcătorul lui. Deci dacă acele faceri de bine erau vrednice de recunoştinţă, cu cât sunt mai vrednice darurile şi hărăzirile pe care ni le-a dat Domnul cel Atotputernic? Pentefri a dat lui Iosif averea lui; şi Dumnezeu, ţi-a dăruit ţie toată lumea, cerul, pământul, soarele, marea, râurile, peştii, dobitoacele, păsările şi multe altele. Pe toate le-a făcut spre folosul tău, şi nu numai toate zidirile, ci chiar Ziditorul cerului şi al pământului, ni s-a dat întru multe feluri, ca să ne fie părintele nostru, cârmuitor, mântuitor, dascăl, ajutor, şi pentru toate celelalte. Tatăl ne-e a dat pe Fiul. Fiul ne-a învrednicit de Sfântul Duh. Iar cel de o fiinţă Duh, ne învredniceşte de Părintele cel fără de început, care este dătător al tuturor bunătăţilor.

Deci, omule, de eşti legat cu atâtea faceri de bine şi haruri, cum cutezi să mânii pe un Binefăcător atât de darnic ca acesta? O, nebune! De ţi-ar fi dăruit cineva vreun lucru oarecare de mult preţ, precum: un sat, o corabie sau altceva ca acestea, să coste zece mii de galbeni, nu ai fi dator ca să-i slujeşti în toată viaţa ta, să-l iubeşti şi să faci orice îţi va porunci, cu toată voinţa ta, chiar de se va întâmpla să-ţi verşi şi sângele pentru el, ca să nu te arăţi nemulţumitor la atâta bine ce ţi-a făcut? Da! Fără îndoială precum am văzut la mulţi. Şi dacă unui om pentru puţin dar, te arăţi atât de credincios şi mulţumitor, cum să nu faci asemenea celui bogat dătător de bine al tău, Făcătorul a toate, care ţi-a dăruit atâtea bunătăţi, câte am scris mai sus? O, nesimţitorule mai mult decât fiarele, cum nu simţi atâta nerecunoştinţa a ta? Care leu sălbatic, sau altă fiară au îndrăznit vreodată să facă vreun rău făcătorului de bine al său?

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 136-137)

Citește despre: