După mulţi ani de strădanii ascetice pentru a urma poruncile lui Hristos, mintea şi inima se unesc în actul rugăciunii şi trăiesc împreună revelaţia dată de Dumnezeu. Nevoinţa şi integritatea originară a omului sunt restaurate. Iubirea şi cunoaşterea se contopesc într-o unitate ontologică. Mai întâi însă predomină simţul iubirii. Pe moment iubirea este cea care prevalează şi nu simţim nevoia unei alte cunoaşteri. Dulceaţa iubirii atrage mintea în inimă, spre a contempla în uimire ceea ce se petrece acolo.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, p. 170)