Lăcomia este în fond idolatrie, căci lacomii şi-au făcut din „pântece dumnezeul lor”, spune Apostolul Pavel (Fil. 3, 19). Urmând învăţăturii acestuia. Sfântul Grigore Palama scrie că: „pentru robii stomacului pântecele este dumnezeu sensibil”. Într-adevăr, prin lăcomie omul aduce jertfă pântecelui şi gurii sale, în loc să aducă jertfă curată lui Dumnezeu. El face din simţul gustului şi din funcţiile digestive centrul şi esenţa fiinţei sale, reducându-se aproape numai la ele; se îngrijeşte de hrană mai mult decât de orice altceva şi uneori chiar numai de ea se îngrijeşte, nesocotind ceea ce cu adevărat ar trebui să-l intereseze şi să-l preocupe cu totul; îi aduce ei un adevărat cult, datorat numai lui Dumnezeu, şi spre ea îşi îndreaptă întreaga dorinţă, care ar trebui înălţată numai spre Dumnezeu.

Pe de altă parte, prin patima lăcomiei hrana capătă o valoare în sine şi slujeşte plăcerii trupeşti, în loc să fie privită ca dar al lui Dumnezeu şi prin ea să I se aducă slavă Dăruitorului. Iar prin aceasta, de asemenea, omul se abate de la rostul ei firesc, acela de a da slavă şi mulţumită lui Dumnezeu.

(Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, pp.130)