Pe vre­muri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostaziei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor.

Acum nu mai stau lucrurile aşa. Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi cu chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostazie şi le­ pădare publică de Hristos. Ceea ce nu înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos. Există le­pădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostazia de odinioară. Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină, participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţămân­tul la o mişcare ateistă.

Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşi­nându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini. (Părintele Nicolae Steinhardt)

(Ieromonah Benedict Stancu, Părinții Bisericii despre sfâșitul lumii: antologie, Editura Sophia, București, 2009, pp. 85-87)