Grijile îndepărtează de Dumnezeu. Atunci când există împrăştiere, există şi mulţi paraziţi duhovniceşti, şi transmisioniştii duhovniceşti nu pot lucra în condiţii bune. Monahul n-are nici o îndreptăţire dacă nu duce viaţă duhovnicească. Sărmanii mireni au o grămadă de griji şi tot încearcă să facă ceva. Monahul nu are grijile pe care le au aceştia. Nu se gândeşte nici la chirie, nici la datorii, nici dacă are sau nu de lucru. Şi pe duhovnic îl are alături, şi biserica este în mijlocul mănăstirii: rugăciuni, Sfântul Maslu, paraclise, Liturghii. Nu are grijă pământească şi caută să devină înger. N-are alt scop – în timp ce mireanul are atâtea griji: se gândeşte cum să-şi educe copiii, se nevoieşte în acelaşi timp pentru mântuirea sufletului. Spunea părintele Trifon: „Dacă monahul vrea priveghere, o poate face. Dacă vrea post, îl poate face – fiindcă nu are nici femeie, nici copii. Mireanul nu poate. Are copii... Unul vrea încălţăminte, altul – haine, altul vrea altele”. Mai întâi trebuie să căutăm Împărăţia Cerurilor şi aceasta să fie grija noastră, şi toate celelalte ni se vor da (Mt. 6, 33; Lc. 12, 13). Dacă omul uită de asta în viaţa de acum, pierde timpul şi se iroseşte. Dacă nu uită şi se pregăteşte pentru viaţa cealaltă, viaţa aceasta are sens. 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003)