Nu putem să înțelegem sobornicitatea Bisericii, dacă nu trăim într-un mod personal taina, „care este Hristos în noi”

Cuvinte duhovnicești

Nu putem să înțelegem sobornicitatea Bisericii, dacă nu trăim într-un mod personal taina, „care este Hristos în noi”

    • Nu putem să înțelegem sobornicitatea Bisericii, dacă nu trăim într-un mod personal taina, „care este Hristos în noi”
      Nu putem să înțelegem sobornicitatea Bisericii, dacă nu trăim într-un mod personal taina, „care este Hristos în noi”

      Nu putem să înțelegem sobornicitatea Bisericii, dacă nu trăim într-un mod personal taina, „care este Hristos în noi”

Nu putem să înțelegem sobornicitatea Bisericii, dacă nu trăim într-un mod personal taina, „care este Hristos în noi”. Cel care s-a îmbrăcat în Hristos, cu puterea Duhului Sfânt, devine „om nou”.

În epoca noastră, cea a reînvierii sentimentului religios, poate chiar și global, ca să evităm piedica și ispita unui mesianism intramundan, merită să accentuăm această dimensiune eschatologică esențială a vieții noastre bisericești.

Eschatologia nu este numai un capitol care pecetluiește dogmatica ortodoxă, nu privește numai criza finală, ci este și chintesența, Alfa și Ωmega ale credinței noastre ortodoxe. Se identifică cu eclesiologia noastră. Este aerul pe care îl respirăm și ne face cetățeni ai Ierusalimului celui de sus, în oameni interesați nu numai de bunurile pământești, ci și de cele dătătoare de viață, de vreme ce, potrivit Sfântului Macarie al Egiptului, Duhul Sfânt este pentru credincios foc dumnezeiesc, veșmânt, sălaș, hrană, desfătare de zi cu zi. Cu adevărat Duhul Sfânt Îl formează pe Hristos în noi, recreează și nu încetează niciodată să remodeleze în noi chipul lui Hristos, prin taine, prin virtuți, prin tinderea ochiului nostru lăuntric, „până ce ajungem la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”[1].

Lepădăm, așadar, pe omul cel vechi și căzut și îmbrăcăm o nouă viață în Biserică, neîncetată prefacere, o adevărată metamorfoză, „o îndumnezeire” sau mai curând o theanthropizare.

De aici se înțelege și întreaga strădanie a Sfinților isihaști din veacul al 14-lea să arate această dimensiune eshatologică a tradiției noastre eclesiastice, fiindcă „mântuirea s-a făcut” și viața noastră este ascunsă împreună cu Hristos întru Dumnezeu”[2].

Nu putem să înțelegem sobornicitatea Bisericii, dacă nu trăim într-un mod personal taina, „care este Hristos în noi”[3]. Cel care s-a îmbrăcat în Hristos, cu puterea Duhului Sfânt, devine „om nou”.

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[1] Efes. 4, 13.

[2] Col. 3, 3.

[3] Col. 1, 27.

Citește despre: