Omul începe să-l iubească pe celălalt fiindcă deodată, pe neaşteptate, vede în el ceva ce n-a văzut niciodată până atunci. Une­ori, tinerii fac parte din acelaşi cerc, trăiesc unul alături de celălalt, lucrează cot la cot, iau parte împreună la viaţa socială - şi deodată cel care nu era până atunci remarcat de nimeni devine centrul interesului cuiva din cercul acela; într-un anumit moment, un om l-a văzut pe celălalt nunumai cu ochii, ci cu o anumită pătrundere a inimii şi a minţii - şi cel care înainte era doar unul dintre mulţi devine dintr-o dată unic. El se înfăţişează atunci cu o nouă frumuseţe, cu o nouă adâncime, cu o nouă însemnătate. Această viziune poate să ţină ani, poate să ţină toată viaţa - în­să uneori, după ce trece o vreme, ea se întunecă (aşa cum se întâmplă când soarele se depărtează de fereastră, şi lumina acelei ferestre se întunecă dintr-o dată), şi iată că în acel moment intervine credinţa. Credinţa iată în ce sens: credinţa ca în­credinţare că ceea ce era cândva văzut, iar acum a devenit nevăzut, este sigur, neîndoielnic. Cu această credinţă trăim toti. Există momente când trăim întâlniri deosebite, profunde, tulburătoa­re, după care ne întoarcem la viaţa obişnuită - dar trezindu-ne din nou față în față cu omul legat de trăirea aceea ştim că ceea ce vedem atunci nu este tot omul, că în el este o profunzime pe care nu putem s-o vedem acum, şi îl privim pe omul acela într-un fel nou. (Mitropolitul Antonie al Surojului)

(Cum să întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înțelepte pentru soț și soție de la sfinți și mari duhovnici, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 69-70)